Pe plaiurile deșertăciunii – realitatea răsturnatelor valori

Unde vom ajunge? Unde ne va duce următorul pas? Nimeni nu știe cu adevărat. Mimăm cunoașterea și înțelepciunea când, de fapt, suntem înspăimântați de nimicul care ne înconjoară.

Unii oameni, când emit un concept, indiferent de valoarea lui, se privesc ei înșiși cu alți ochi: ușor contemplativi și admirativi. De parcă acel stingher moment de posibilă inspirație i-ar transforma, printr-o întreită tumbă, în Feți Frumoși ai cugetului. Îi vedem, auzim și citim zi de zi. Sunt – grație unor hibe survenite în dezvoltarea mass-media – omniprezenți și, firește, atoateștiutori. Se străduiesc să fie vizibili pentru ca, la scurt timp, orice idee apărută în agora să pară complet lipsită de sens dacă nu apar ei, ei înșiși, să o lămurească.

Mai grav este faptul că se dovedesc destul de convingători. Au tribune pline la fiecare reprezentație, chiar și atunci când inspirația îi părăsește, rușinată. Chiar și când vorbele care i-au făcut cunoscuți se transformă, curând, în bolboroseli și giumbușlucuri naive. Stârnesc, în cadrul acestei involuții barbare, nu reacții de dezaprobare, ci zâmbete, rânjete și rictusuri de mulțumire deplină deoarece este, se pare, un motiv de bucurie să vezi persoane aflate sub nivelul tău de judecată, dar aburcate în poziții nefiresc de înalte, menite liderilor de opinie.

Și ce mai înseamnă astăzi „lider de opinie”, când existența noastră se desfășoară preponderent online, iar mișcările noastre sunt postate, voluntar, pe rețelele sociale? Cine mai este vrednic de a fi urmat și respectat, atâta timp cât orice gând și orice informație există, bine digerate, la maximum două clicuri distanță, pe internet? Răsturnarea valorilor este o realitate crudă. Mimetismul este un loc comun. Noi suntem alții, mereu alții, în funcție de zbaterile momentului și de mereu schimbătoarea modă. Așadar, toți cei care își clădesc un piedestal îndeajuns de modern sunt persoane importante, iar strădania de a jongla, printre salturi deloc mortale, cu vorbe, chiar și goale, trebuie răsplătită cu admirație, apoi cu supunere necondiționată.

Când ne-am schimbat atât de mult? Trebuie că a existat un moment de cotitură, o ultimă clipă în care am fost lucizi, până la apariția acestei nebunii. Așa cum a existat un ultim moment când am ieșit la joacă pentru ca, imediat după aceea, copilăria să apună, lăsând locul unei veșnic clamate maturități. Când o fi fost cea din urmă privire aruncată către firesc, urmând ca dansul acesta macabru al deșertăciunii să ne cucerească definitiv existența?

Astăzi, ajunge ca un personaj modern să facă o glumă sau să mimeze indignarea, în orice privință, pentru ca mulți dintre noi să se încoloneze, obedienți, în spatele lui, imitându-i mimica și cuvintele, cu mulțumirea bizară a celor care fac „ceea ce trebuie”. Iar aici apare o mare problemă: ținem enorm la libertatea noastră – măcar declarăm răspicat acest lucru –, dar ne lăsăm conduși în mai toate privințele de siluete la modă, cu idei de împrumut. Preluăm tot ce ni se cere, apoi ne considerăm independenți în cuget și simțire, iluminați, de parcă acest lucru ar mai fi posibil în bezna temniței la care ne condamnăm cu bună știință.

Am remarcat, ușor amuzat inițial, debutul propagandei anti-credință în mediul online. Erau câțiva – ori plictisiți, ori cu adânci convingeri sădite de educația „ateist-științifică”, dornici să lovească în diverse aspecte ale trăirii religioase, mutând orice discuție în derizoriu. Părea ceva inofensiv. Și mulți dintre noi au tăcut, în acele momente, fără să înțeleagă faptul că o aberație necombătută va ajunge să se dezvolte, în mințile multora, ca o teoremă îndelung demonstrată, pentru a deveni un postulat, categoric implantat într-o mare parte din societate. Astfel s-a ajuns la această situație uimitoare, în care cei expuși derizoriului de atunci, devenit, între timp, o propagandă bine pusă la punct, să respingă, din start, nădejdea și dragostea, dacă sunt alăturate credinței.

Suntem într-un punct de nefericită cotitură. Deșertăciunea a cucerit teritorii vaste din sufletele noastre, instalându-se confortabil în mijlocul societății, conducând cu dezinvoltură noile generații către... nimic. Lideri de opinie, așezați meteoric la pupitrele televiziunilor ori în fața monitoarelor aferente new media, ne învață ce și cum să facem, copiind de pe internet diverse neghiobii și oferindu-ni-le, într-o traducere șleampătă, ca pietre de temelie pentru întreaga noastră devenire. Amețiți și dezorientați, pășim pe un drum fără finalitate evidentă, având încredere în cei care ne trasează liniile călăuzitoare.

Unde vom ajunge? Unde ne va duce următorul pas? Nimeni nu știe cu adevărat. Mimăm cunoașterea și înțelepciunea când, de fapt, suntem înspăimântați de nimicul care ne înconjoară. Iar adevăratele certitudini, izvorâte din gândirea lucidă și trăirea frumoasă, din credința, nădejdea și dragostea care ar trebui să ne fie călăuze, acestea au fost negate vehement de jonglerii cugetului, de maeștrii deșertăciunii, de cei care ne îndrumă spre genune cu gesturi copy/ paste.

„M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare și, iată: totul este deșertăciune și vânare de vânt. Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta și ceea ce lipsește nu se poate număra” (Ecclesiastul 1, 14-15).

Privesc în jur, la tot ceea ce se întâmplă, și cred că astăzi, mai mult ca oricând, ne rămâne o singură cale pentru a ieși din mlaștina nimicului: revenirea la Dumnezeu. Este simplu să ne declarăm pompos ieșirea dintru har, dar trebuie să înțelegem că astfel de decizii neînțelepte, găunoase, dăunătoare ne-au adus aici, printre ruinele cugetului strămoșilor noștri. Iar Mântuitorul ne-a sfătuit cândva, vorbind parcă exact despre aceste clipe nefericite: „Rămâneți în Mine și Eu în voi [...], căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 4-5). Existența întru Hristos este singura cale de scăpare de pe plaiurile deșertăciunii. Și totul capătă sens.

De la același autor

Ultimele din categorie