Pe unde te mai porţi, gândul meu? Priveşte neabătut păcatele tale, stârneşte în mine tânguirea pentru ele: am nevoie de curăţirea prin plâns amar, de curăţirea prin lacrimi necurmate. Gândul nu ia aminte, ci zboară – de neoprit, se aşază pe o necuprinsă înălţime! Zborul lui se aseamănă cu alergarea fulgerului, atunci când fulgerul se atinge în acelaşi timp de amândouă capetele orizontului. Şi s-a urcat gândul la înălţimea vederii duhovniceşti, de unde priveşte o vedere neobişnuită, nespus de cuprinzătoare, o privelişte cât se poate de pitorească şi uimitoare, înaintea ei stă întreaga lume, toate vremurile de la facerea şi până la sfârşitul lumii, toate câte au avut loc în lume – şi trecute, şi de faţă, şi viitoare; înaintea lui stă soarta fiecărui om în toate amănuntele ei aparte; peste vremuri, peste întâmplările obşteşti şi peste soarta fiecărui om se vede Dumnezeu, Făcătorul tuturor făpturilor şi Stăpânul lor neîngrădit, Care pe toate le vede, pe toate le cârmuieşte, oricărui lucru şi oricărui om îi hotărăşte dinainte ţelurile, îi dă rostul lui aparte. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 50)