După ce am citit cartea „Autobiografia și Viețile unui Stareț”, carte despre viața și lucrarea Sfântului Paisie de la Neamț, ne-am propus să vizităm o parte din locurile care îl leagă pe Sfântul Paisie de la Neamț de țara noastră.

Primul popas a fost la Catedrala Arhiepiscopală din Suceava, loc ce adăpostește moaștele ocrotitorului eparhiei, Sfântul Ioan cel Nou. Am vizitat apoi Mănăstirea Dragomirna, cel dintâi așezământ monahal în care a viețuit Sfântul Paisie cu ucenicii în țara noastră, după întoarcerea din Sfântul Munte Athos. Zveltă, impunătoare, „Mireasa de piatră a Moldovei”, așa cum a fost supranumită, Mănăstirea Dragomirna ni s-a descoperit ca un cadru tainic, de liniștire, în care rugăciunea isihastă și atitudinea prietenească a maicilor ne-au introdus în parcursul duhovnicesc pe urmele sfântului duhovnic.

Poiana Prieteniei de la Nemțișor a devenit, pentru prima seară de pelerinaj, locul în care am privegheat în cinstea Sfântului și am prezentat frânturi din viața și lucrarea acestuia. S-a vorbit despre ascultarea de duhovnic, despre rugăciunea inimii, despre deasa spovedanie, despre citirea operelor Sfinților Părinți ca lucrări prin care se zidește sufletul creștinului.

A doua zi, am dat răspunsurile la strană la Sfânta Liturghie în biserica istorică a Mănăstirii Neamț, loc ce adăpostește mormântul și cinstitele moaște ale Sfântului Paisie. După slujbă, Mănăstirea Secu a făcut obiectul întâlnirii cu un alt cadru, în care Sfântul Paisie și obștea s-au nevoit, s-au sfințit și au sfințit pământul Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

În drumul nostru spre eparhia Buzăului, am poposit la Târgu Ocna, la Mănăstirea Măgura Ocnei și la cimitirul „Parohiei Sfinții Împărați”, loc aflat în apropierea penitenciarului în care mulți martiri ai temnițelor comuniste și-au găsit sfârșitul. Dintre aceștia ne-am amintit de un tânăr, cu câțiva ani mai mare decât noi, numit de toți apropiații pătimirii sale „sfântul închisorilor” – Valeriu Gafencu. Din mărturia celor ce l-au cunoscut, acesta dobândise rugăciunea inimii, rugăciune pe care și Sfântul Paisie îi îndemna pe ucenicii săi să se ostenească a o dobândi.

Ne-au rămas în minte cuvintele lui, testament către colegii săi de pătimire, spuse înainte de moartea sa:

În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui Îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!

Monumentul ridicat pe Dealul Măgurii Ocnei în cinstea eroilor căzuți în Primul Război Mondial pentru apărarea țării are scris pe zidurile sale un text care ne-a pus pe gânduri. Nu cred că afirmația de pe monument ar fi deplin adevărată pentru noi, tinerii de azi: „Spuneți generațiilor viitoare că noi ne-am făcut datoria!” Noi mai avem multe de împlinit pentru a putea vorbi așa.

Străbătând ținuturile Buzăului, spre Mănăstirea Cârnu, am descoperit peisaje de o frumusețe aparte din Subcarpații Curburii. Duhovnicul și îndrumătorul Sfântului Paisie de la Neamț, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, a fost legat într-un moment al vieții sale de această mănăstire. Aflată între dealuri, cu drumuri mai greu accesibile, Mănăstirea Cârnu adăpostește un locaș istoric ce datează din secolul al XVI-lea, biserica fiind martoră a viețuirii și nevoinței Sfântului Vasile în perioada de înflorire a monahismului românesc, în general, și a celui moldav, în special.

Peregrinarea noastră în Munții Buzăului a continuat prin zona Aluniș-Nucu-Bozioru, zonă în care se află un complex de aproximativ 30 de așezăminte creștine rupestre – biserici, chilii și monumente de artă creștină săpate sau sculptate în piatră – unde am vizitat cea mai cunoscută biserică, cea din satul Aluniș, biserică în care se slujește de peste 700 de ani, una dintre puținele biserici din Romania săpate în piatra, în care încă se mai slujește.

Ctitoria lui Radu Vărzaru, Mănăstirea Vărzărești din Vrancea a fost ultimul nostru popas. Loc de închinoviere al Sfintei Teodora de la Sihla, Mănăstirea Vărzărești a fost loc de ședere și pentru Sfântul Paisie în zilele în care acesta căuta loc de liniștire sufletească pentru el și noua înființată obște.

Rugăciunea este un exercițiu ce presupune o permanentă osteneală. Aceasta implică comuniune și nevoia de a te încredința că Dumnezeu într-adevăr este prezent în realitatea concretă a vieții. Pelerinajul este o cheie care ne adeverește că înaintașii noștri au urmat aceeași cale, poate mai grea decât a noastră, care i-a sfințit și i-a îndumnezeit.

În anul în care Biserica propune rugăciunea ca mijloc de întâlnire cu Dumnezeu, cu sfinții și cu noi înșine, vizitarea locurilor de nevoință ale sfinților ne întărește convingerea că momentul istoric și social în care ne aflăm nu reprezintă un impediment pentru lucrarea tainică de sfințire a noastră.

(Dan Zăhărescu – voluntar al Departamentului Misiune pentru Tineret)