Mănăstirea Oașa. Loc al lui Dumnezeu dintr-o parte a lumii de care parcă El Însuși a uitat. Loc al liniștii și al rugăciunii. Poate că de asta e „luat cu asalt” de mii de tineri în fiecare an. E locul în care ascultările mănăstirești devin o taină vie care îi modelează, transformându-le interiorul și, mai ales, relația cu Dumnezeu. Acestea nu sunt doar simple sarcini, nu sunt doar o listă „to do”, ci sunt momente profunde în care dobândești răbdarea și smerenia. Momente care te învață ce înseamnă să trăiești în comuniune cu ceilalți și cu Dumnezeu. 

Mănăstirea Oașa este un loc ce merită înțeles cu inima, nu cu rațiunea. Este un loc în care trăirea se resimte dincolo de ziduri și doar atmosfera devine o experiență ce ajunge direct în sufletul vizitatorului. Începuturile mănăstirii sunt simple… de la patru viețuitori, astăzi vorbim despre o familie de peste 50 de monahi. Sentimentul de prietenie a fost și este prezent - și tocmai acest sentiment adună sute sau chiar mii de tineri în jurul mănăstirii. Tineri din România și din străinătate vin aici anual pentru a se cunoaște pe ei înșiși, pentru a se apropia de ceilalți, pentru a se întâlni cu Dumnezeu.

Locul îmi este familiar… am mai fost aici, printre munți, în răcoarea pădurilor de brazi, în răcoarea aerului și a inimilor care caută căldura Lui, printre ochi nerăbdători să descopere și să acopere câteva gânduri și frământări, în „vârf ” de lume.

Mănăstirea Oașa își deschide porțile pentru tinerii care vin, unii pentru prima dată, alții pentru a nu știu a câta oară. Toți caută un moment de liniște. Aici, printre sute de brazi și la minus câteva grade pe timp de iarnă, îi întâmpină o mănăstire iubită de tineri, o mănăstire plină de prospețime, de voie bună și de zâmbete care se îndreaptă către icoana lui Hristos în timpul slujbelor.

Tinerii vin aici nu doar pentru a-L descoperi pe Dumnezeu, ci și pentru a-L căuta. Ei Îl caută, dar tot El îi găsește… Aceștia își lasă bagajele la cazare. Nu au venit cu trolere mari, ci cu strictul necesar. Cu bagaje mai goale și cu nădejdea că vor pleca cu ele mai încărcate… duhovnicește.

Printre bucuriile celor care ajung pentru câteva zile într-un astfel de loc se numără ascultările mănăstirești. Tinerii vin să facă ascultare… Nicidecum nu ar părea că antonimul tinereții este neascultarea. Da, tinerețea vine la pachet cu frământări, griji și preocupări ale vârstei, apăsări, dureri… dar și cu energia de a lupta și a înfrunta. Se vede asta în modul lor de a zâmbi. Vin tineri care-L caută, tineri care au nelămuriri, care sunt rezistenți la răspunsurile „clasice”. 

Tinerii vin și primesc răspunsul clar: ascultare și rugăciune. Căci poți primi zeci de răspunsuri care să-ți mulțumească rațiunea dar, dincolo de toate, ești aruncat să-L simți prin lucruri mărunte, care nu-ți trezesc interes la prima vedere, ci chiar, poate, repulsie. Dar „ascultarea este de trebuință nu numai monahului, ci și fiecărui om. Chiar și Domnul a fost ascultător”, spunea Sfântul Siluan Athonitul.  

La Oașa am întâlnit câteva zile acest interes… în ochi, în mâini, în glasurile lor cu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Părea că au rupt răspunsul și l-au disecat în tăcere, în rugăciune, în ascultări mici care fac din viața noastră un rai pentru câteva ceasuri.

Aici, în miros de tămâie și mir, printre cojile de ceapă, lucrând cu icoanele sau în bucătăria mănăstirii, ascultarea este prezentă la fiecare pas. La început, privirile sunt dure, poate chiar speriate dar, pe măsură ce ascultarea își face loc în inimile tinerilor, privirile devin blânde și pline de liniște. Se adună toți într-un cerc, unii lângă alții, din diverse zone ale țării, nu par deranjați că nu se cunosc. Vine un părinte. Le zâmbește și le povestește despre ce activități sunt. Fiecare își alege ce dorește. Se despart în grupuri mici, câțiva mai încrezători, câțiva mai temători. Ascultările nu durează 24 de ore, ci numai câteva ceasuri.

Printre sensurile verbului „a asculta”, în DEX am găsit „a-și încorda auzul pentru a percepe un sunet sau un zgomot, a se strădui să audă”. E un context potrivit, mai ales la mănăstire, în ascultările primite, te încordezi și te străduiești să-L auzi pe Dumnezeu printre zgomotele inimii tale.

Pornesc prin curtea mănăstirii la prima locație a ascultării. Pe treptele din pangar, fetele confecționează metaniere, iar lucrul lor este o tăcere plină de rugăciune. Aici se lucrează tăcerea, se lucrează rugăciunea, se lucrează ascultarea, aici se lucrează la suflete. În liniștea fiecărei mișcări, în fiecare metanier împletit cu răbdare. În Rugăciunea inimii șoptită de glasurile fetelor, zeci de mâini lucrează în tăcere, iar în acea tăcere, Dumnezeu Se face simțit.

Mai sus de mănăstire este depozitul de mir și tămâie. La intrare, câțiva băieți spun pe rând, cu voce tare, Rugăciunea inimii. Au în față lăzi de ceapă și morcovi. Le curăță și apoi le așază în depozitul de lângă. Mă întâmpină cu o aprobare din cap și cu un zâmbet. Mă apropii de ei cu ușurință, nu pentru a-i deranja, ci pentru a-i întreba ce simt când fac ascultare și cum îi ajută pe ei.  „Ascultarea e prietenă cu răbdarea”, îmi spune unul dintre ei, iar răspunsul lui îmi rămâne în minte. Ascultarea dezvoltă răbdarea și o depozitează pentru momentele grele ce vor veni, când vor ieși din mănăstire și se vor întoarce din nou activitățile de zi cu zi și-n agitația lumii. „Prin ascultare, înveți să fii răbdător, să accepți și să înțelegi mai bine ce se află în jurul tău”, adaugă alt tânăr. Întru răbdarea noastră vom dobândi sufletele noastre (Luca 21,19).

Iustin, student la Facultatea de Istorie, mărturisește că în mănăstire ascultarea îl ajută să-și descopere propriile neputințe: „În lume îmi este greu să ascult, dar aici ea mă face să mă simt mai aproape de Dumnezeu”. Aceste momente îi învață pe tineri să fie smeriți și să își recunoască neputințele, iar prin aceasta, să se apropie de Domnul.

Sfântul Siluan mărturisea că: „Duhul Sfânt iubește sufletul celui ce ascultă și, de aceea, el cunoaște degrabă pe Domnul și primește darul rugăciunii inimii”.  Și gândul unui alt tânăr se alătură atât de frumos: „Când faci ascultare, te smerești și simți că Harul lui Dumnezeu începe să lucreze prin tine, mai ales că el vine la pachet cu Rugăciunea inimii”.

Intru în depozit. Simt mirosul inconfundabil de mir. Un părinte mă întâmpină și mă salută sfios. În partea stângă a ușii de la intrare văd multe geci și câteva halate pline de praf alb. Praf de tămâie. Las geaca și iau un halat „înmiresmat”. Intru într-o sală mare. Pe două mese sunt întinse sute de sticluțe pentru mir și două bidoane cu robinet așteptă să fie golite. 

Mâinile tinerilor lucrează cu atenție. Precizie și bucurie. Două pun mirul în sticluțe, patru pun capacele la sticluțe, alte patru pun etichete și două le așază în cutii mici. Părintele vine și ia cutiile. Le duce în magazia depozitului. 

Karmina, o studentă la Design industrial și management, povestește că ascultarea la umplerea sticluțelor cu mir o ajută să-și îndrepte gândurile spre rugăciune și smerenie, iar astfel își întărește relația cu Dumnezeu.

Ascultarea aduce cu sine alte daruri, căci este destul de ofertantă, mai ales într-o luptă continuă de câștig a virtuților. Asemenea cojilor de ceapă pe care mâinile altor tineri le îndepărtează, munca de aici îndepărtează gânduri și frământări. Golește și lasă ce e mai bun din om. Student la Politehnică, Șerban, cu mâinile în lăzile inundate de ceapă și morcovi, îmi spune că ascultarea aduce foarte multe roade și virtuți. Că simte răbdarea, smerenia, bucuria. Ascultarea îl liniștește și îl adâncește. 

Andrei, student la Facultatea de Electronică, zâmbește la întrebarea mea și confirmă că ascultarea face minuni mici, dar greu de trecut cu vederea: „Pe mine mă ajută în viața de zi cu zi, îmi îmbunătățește comunicarea”. Un alt tânăr confirmă că îl ajută și pe el în conversațiile zilnice. Din împărtășirile tuturor pare că ascultarea te leagă de celălalt fără prea mulți „de ce?”. Chiar dacă nu socializezi prea mult, ea leagă prietenii. Paradoxal, nu?

Printre momentele de muncă, se împărtășesc în șoaptă experiențe. 

Ascultarea liniștește și acoperă emoțiile. Mă întorc la tinerii care pun mir în sticuțe și-o aud pe o tânără: „Am descoperit că pot sta patru ore fără să mă simt iritată. Mi-am domolit furia și nervii, mă simt liniștită și calmă”. Un băiat spune că a descoperit că se plânge foarte mult de viața lui, iar în următoarea clipă, ca un soi de antidot, altul începe să zică iarăși Rugăciunea inimii. Vocile au încetat.  Tânărul, serios, spune rugăciunea de 12 ori. Am numărat în gândul meu. 

Constantin, student la Kinetoterapie, spune că „modul în care te raportezi la ascultare îți poate arăta în ce stadiu ești cu viața ta duhovnicească”.

Ascultarea devine reper și ancoră în viața duhovnicească. Las deoparte reportofonul și aparatul de fotografiat. Rămân la pregătit mirul. Intru să ajut și îmi doresc să nu tulbur liniștea. Vreau să mă rog cu noii mei prieteni, să simt sticluțele de mir și mirosul lui îmbietor. Și asta fac. La final, mâinile ne sunt pline de mireasmă de mir și tămâie.

S-au terminat ascultările. E timpul mesei. Părintele responsabil ne mulțumește. Îl rog să mă lase un pic în camera care părea a fi depozitul sticluțelor de mir și de tămâie. Ca un bunic îngăduitor, m-a lăsat să mă bucur. De miresme. De rafturile pline și bine așezate. Rafturi încărcate cu rugăciune și cu… ascultare! 

Tinerii au lăsat șorțurile și au plecat spre masă. Apoi, au slujbă. Merg cu ei spre biserică și le privesc zâmbetele liniștite, ochii mari, pașii grăbiți. Le observ mulțumirea de pe chipuri. Și înțeleg. Înțeleg cu ochii inimii că rugăciunea a clintit ceva. Ascultarea înseninează chipul, întărește inima și retrage glasul temător… Ascultarea „te silește” să rabzi, să fii răbdător și să-ți dorești să păstrezi răbdarea. Ascultarea împletește virtuți și descoase patimi. 

Ascultările mănăstirești nu sunt „spălare pe creier și manipulare”, cum trist înțeleg unii, ci-s mici dorințe ale omului de a intra în Taina lui Dumnezeu, în comuniunea cu Hristos din inimă. Ascultarea are lucrarea ei în viața omului… Și nu e așa ușor, cum poate credem de multe ori. Dar începutul bun îl punem împreună cu Dumnezeu. 

Sfântul Siluan spunea că „rari sunt cei ce cunosc taina ascultării”, așa cum rari sunt și cei care se opresc s-o experimenteze. Este o bucurie că tinerii, și nu numai, au șansa de a intra în taina ascultării prin aceste mici sarcini mănăstirești. Dar ascultarea nu se face doar în mănăstire, ci și în viața de familie, de părinte, de copil, de profesor, de om care iubește, de om care vrea să-L cunoască pe Dumnezeu așa cum este El.

Am aflat acum de ce, an de an, mii de tineri participă la taberele și întâlnirile de la Mănăstirea Oașa. Aici găsesc liniștea, aici se roagă, muncesc și… se regăsesc. 

Ascult slujba, ascult bătăile inimii, ascult liniștea dulce dintre tineri și Hristos. Privesc bobițele metanierelor împletite rotindu-se. E tinerețe. E voioșie. E senin. E la Oașa și e bine.