- O persoană a avut în minte să vină la mănăstire și apoi a început să se teamă. O putem ajuta?

- Pentru astfel de lucruri nu cred că există rețete. Este o persoană anume și un caz anume. Dacă frica pe care o are este rodul unei ezitari și al unei nestatornicii, trebuie să cercetăm hotărârea persoanei respective de a fi sau a nu fi cu noi. Pentru că este adevărat: așa cum nu putem mânca cu dinți care se clatină, tot așa nu putem avea în mănăstire monahi sau monahii care sunt nehotarâți și nestatornici.

Îmi amintesc de o întâmplare povestită de parintele nostru întemeietor, Parintele Sofronie. Doi studenți la teologie s-au dus să cerceteze un bătrân îmbunătățit. Și unul dintre ei l-a întrebat:

- Părinte, ne sfătuiți să devenim monahi?

Bătrânul nici măcar nu și-a ridicat ochii ca să privească la ei și le-a zis:

- Nu! Nu vă sfătuiesc.

- De ce?, au întrebat. Regretați faptul că v-ați călugărit?

- Nu. Sunt foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru că sunt monah.

- Și atunci, de ce nu ne sfătuiești să devenim monahi?

- Pentru că, dacă ați avea o adevărată chemare, nimeni nu v-ar putea îndepărta din mănăstire.

Știți, Apostolul spune că „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1 Ioan 3, 20). Chiar și atunci când Îl dorim din toată inima noastră nu Îl putem primi în ea cum se cuvine. Cum oare L-am putea primi în noi, când Îl dorim numai cu jumătate de inimă?!

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna, 2012, pp. 91-92)