Pentru ce amestecați mirurile cu lacrimi, Ucenițelor...

E Duminica în care învățăm că nu e suficient să privim unde este așezat Hristos. Învățăm să însoțim cu tandrețea pocăinței chemarea la împlinirea ritualului care ne aduce mai aproape de El și care ne-a scos din moartea noastră. Amestecând lacrimile cu mirul nu greșim niciodată. O știu Iosif și Nicodim, o știu femeile mironosițe, o știe oricine refuză frica și caută Învierea!

✝ Hristos a Înviat!

Suntem împreună în Duminica Mironosițelor și a Dreptului și grijuliului Iosif din Aritmateea. În Duminica oamenilor tandri, cu grijă de Hristos ca nimeni alții. Iubindu-L din viață, se vădesc a fi cei care-l însoțesc cu această dragoste și în moarte. Și dincolo de ea. Pentru că, nu-i așa, dragostea nu cade niciodată. O știm toți, teoretic. Practic, abia oamenii aceștia ating adâncul de adevăr din acest gând paulin. Dragostea nu cade niciodată (I Corinteni 13.8).

Iosif din Arimateea. Sfetnic ales. Cu alte cuvinte om cu responsabilitate în comunitatea ierusalimiteană. Care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte avea o religiozitate cu un pronunțat caracter mesianic. Știa că va să vie Hristosul. Și cel mai probabil îl identificase în Domnul Hristos. Îndrăznește. Intră la Pilat și cere Trupul Răstignitului. Pilat e mirat de moartea grabnică a Celui ce urcase Golgota. Întreabă și descoperă că Iosif nu minte. Și dăruiește Trupul lui Iosif. Ciudat, foarte ciudat pentru un înalt funcționar imperial. Se vădește mai moral decât vânzătorii-cumpărătorii lui Hristos care guvernau la Templu. Să-l fi impresionat rezistența Mântuitorului? Să fie conștiința mișcată de soția sa? Nu știm. Cert este că îl dăruiește omului dinaintea sa pe Dumnezeu-Omul pe care-l judecase în frica grabei. Poate că-l impresionase tocmai Iosif, omul care cerea de la el trupul contorsionat de manopera urii noastre. Anatole France scrie o nuvelă – Pilat din Pont – în care povestește cum retras în exil la bătrânețe Pilat nici măcar nu-și amintea de moartea pe Cruce a Mântuitorului.  Semn că nu prea băgase în seamă momentul ori – aici e geniul scriitorului – fusese lăsat de Hristos să uite de Răstignirea și Învierea Lui. Căci pare de necrezut să nu fi aflat că Hristos a Înviat. Iosif merge și dă jos de pe Cruce trupul schingiuit de ură și moarte a Domnului. Nicodim, ucenicul de taină al Mântuitorului – care venise la El mai înainte, noaptea – cumpără o sută de litre de amestec de smirnă și aloe (Ioan 19, 39). Cantitate suficientă pentru a împlini ritualul de înmormântare a Mântuitorului, după obiceiul de înmormântare la iudei. Tot Ioan, care este posibil să fi fost de față la toate acestea, însoțind după Binecuvântarea Domnului pe Maica Sa, ne spune că în locul unde Domnul a fot răstignit era o grădină și în grădină mormântul cel nou al lui Iosif, în care nu fusese nimeni îngropat. Era un mormânt aproape, un mormânt ce nu era în Valea care era dedicată celor ce așteptau Învierea. E foarte posibil să fi fost mormântul lui Iosif ce și-l pregătise pentru moartea iminentă din care, este iarăși posibil, Hristos îl salvase, vindecându-l de o boală grea – ne spune Tradiția. Și mormântul care era aproape a fost pecetluit cu o piatră grea. Grădina Golgotei devenise Grădina raiului dar nimeni nu știa. Decât cei din locuința morții care primiseră deja pe Hristos ca un Biruitor, ridicând pragurile și deschizând porțile...

Doi bărbați curajoși și tandri. Care au atins Trupul și Sângele lui Hristos cu grija celor care așteptau Venirea Fiului Omului. Nu. Nu fuseseră la Cina cea de Taină să înțeleagă în ce fel Trupul și Sângele Lui se vor face hrană veșnicie noastre. Dar purtau cu tandră recunoștință rămășițele urâte de Cetate și Templu. Pari primii slujitori ai Dumnezeieștii Liturghii, modelul de comportament cu Darurile prin care Domnul Hristos este pururea în mijlocul nostru. Apoi s-a lăsat noaptea. Începea Paștele cel fără de Paște. Doar iadul și moartea știa. Cei vii continuau în seara uciderii lui Hristos să povestească ritualic cum Dumnezeu i-a scos din robia Egiptului, cum a ucis pe primii născuți de parte bărbătească, cum ii-a trecut prin Marea Roșie...Iosif și Nicodim nu vor fi urcat la templu pentru Sărăbătoare. Atinseseră un mort și nu aveau voie să o facă. Dar lor le fusese deajuns grija pentru Domnul cel Răstignit și așezat în mormântul-grădină.

Zori de zi. Pe când răsărea soarele. Când încă era noapte. Cu privirile pierdute în grija de a nu greși drumul, atente la vasele de preț ce purtau în ele mirul, asemeni magilor odinioară în Betleemul Nașterii darurile, Maria Magdalena, Maria-mama lui Iacov (fratele Domnului, deci foarte posibil aici să identificăm pe Maica Domnului numită cu numele feciorului lui Iosif, logodnicul stins) și Salomeea merg la mormânt. Nu frica de dimineața fără sfârșit ce se ivea pe colina Ierusalimului și nici purtarea paznicilor – batjocoritorii Domnului au fost și soldații romani, păzitorii democrației imperiale și a superiorității asupritorilor – ci teama de a nu lăsa mortul lor fără ritual de îngropare, teama că nu va fi cine să le prăvale piatra de la ușa mormântului le macină. Cu privirea în jos nu apucaseră să vadă că piatra, care era mare foarte, fusese răsturnată. Ridicând ochii înțeleg că sunt dinaintea unui Mormânt din care Domnul a Înviat. Și în uimirea lor se aude și glasul Îngerului aducându-le Bunavestire a Învierii: „Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A Înviat. Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a și spus vouă” (Marcu 16, 6-7). Și chiar dacă, cuprinse de teamă, nu vor spune în primă fază nimic, știm astăzi că îndeplinesc Bunavestire a Învierii și vor spune Apostolilor taina. O știau deja spre seară Cleopa și Luca în drum spre Emaus, o află Apostolii și Petru care aleargă la Mormânt și văd ceea ce nu credeau că vor mai vedea: Mormântul gol! Apoi văd pe Domnul Înviat, apoi mănâncă cu El, apoi trăiesc din Trupul și Sângele Său. Un Trup și Sânge reale, asemeni Învierii Sale. Iar femeile primesc un nume care le definește cel mai bine tocmai de la Sfântul Grigorie Palama care le numește Apostoli ai Apostolilor

Cele ce au amestecat lacrimi cu mir sunt icoane ale pocăinței ce urcă dealul Iertării noastre. În căutarea Mortului lor drag se întâlnesc cu Învierea Sa și apoi cu El, Dumnezeul nostru Înviat. Lacrimile lor sunt semn al suferinței pierderii lui Dumnezeu ce le regăsise sufletul și-l reașezase în trupul lor păcătos transfigurându-l prin forța iertării. Iertate se pocăiesc și se nasc din nou în lacrima pocăinței. Ele sunt imaginea unei omeniri care refuză moartea lui Dumnezeu și nădăjduiește ca nici o piatră să nu-L țină sub pământ. Ele ne spun că nu avem un Dumnezeu îngropat! Nu. Nu avem un Dumnezeu care ne cheamă la mâncare și băutură a unei mâncări și băuturi ce trece (Ioan 6, 27) ci Unul Care moare și învie din drag de a ni se face Hrană Împărăției.

E Duminica în care învățăm că nu e suficient să privim unde este așezat Hristos. Învățăm să însoțim cu tandrețea pocăinței chemarea la împlinirea ritualului care ne aduce mai aproape de El și care ne-a scos din moartea noastră. Amestecând lacrimile cu mirul nu greșim niciodată. O știu Iosif și Nicodim, o știu femeile mironosițe, o știe oricine refuză frica și caută Învierea!

Adevărat a Înviat!

Sursă: Tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie