Ascultarea ne smereşte; postul şi rugăciunea însă, dau naştere uneori gândurilor rele care ne fac să postim şi să ne rugăm cu mândrie. Dacă un frate sub ascultare se obişnuieşte să gândească: „Dumnezeu îl îndreptează pe bătrânul (stareţul) meu”, atunci se va mântui uşor pentru ascultare. Pentru cel ce ascultă, totul e virtute ca şi rugăciunea inimii care îi este dată pentru ascultare, zdrobirea inimii şi lacrimile. El iubeşte pe Domnul şi se teme să nu-L supere prin vreo încălcare (a poruncilor); pentru că Domnul Cel Milostiv îi dă gânduri sfinte şi smerite şi el iubeşte lumea întreagă şi înalţă pentru lume rugăciuni cu lacrimi – aşa învaţă harul, sufletul pentru ascultare.

Trebuie să gândim: Domnul m-a adus în acest loc şi la acest bătrân (stareţ): Dă Doamne să ne mântuim. Vrăjmaşul ne întinde multe curse, dar cel care îşi va mărturisi gândurile, acela se va mântui, pentru că părintelui duhovnicesc i se dă Duhul Sfânt pentru mântuirea noastră.

Domnul se face cunoscut ascultătorilor simpli. Regele David era fratele mai mic şi păstor (cf. I Regi 16, 11), şi Domnul l-a iubit pentru blândeţea sa; cei blânzi sunt întotdeauna ascultători. El a scris pentru noi Psaltirea, în puterea Duhului Sfânt, Care era viu întru el. Şi prorocul Moise a fost păstor la socrul său (cf. Ieşire 3, 1): iată ascultarea. Şi Maica Domnului era ascultătoare şi sfinţii Apostoli. Aceasta e calea pe care ne-a arătat-o Însuşi Domnul; să ne ţinem de ea şi vom primi pe pământ roadele Duhului Sfânt.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 210-211)