(Ioan 5, 5) Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.

Perseverenţa slăbănogului era uimitoare. Era bolnav de 38 de ani şi în fiecare an, spera să fie eliberat de suferinţa lui. Zăcea acolo aşteptând, niciodată abandonând. Dacă nu ar fi perseverat atât de mult, nu cumva planurile sale de viitor, lăsând la o parte trecutul, ar fi fost de ajuns ca să-l descurajeze să stea în acel loc? Observaţi cât de atenţi ar fi fost ceilalţi bolnavi de acolo, pentru că niciunul nu cunoștea când apele se vor tulbura. Șchiopul şi paraliticul ar fi putut să observe aceasta, dar cum ar fi putut-o face un orb? Poate ar fi înţeles-o din zgomotul care s-ar fi stârnit. Deci să fim ruşinaţi, iubiţilor, să fim ruşinaţi şi să plângem pentru lenea noastră mare. Acel om a aşteptat 38 de ani fără a obţine ceea ce a dorit şi totuși, nu a dat înapoi. Şi a eșuat, nu din neglijența sa, ci pentru că a suferit prigonire şi suferinţă de la ceilalţi. Şi totuşi, nu s-a dat bătut. Noi însă stăruim în rugăciune pentru zece zile sau mai mult şi, dacă nu obţinem ce dorim, suntem prea leneşi după aceea să ne rugăm cu aceeaşi energie. Şi totuşi, noi vom aştepta pururea pe semenii noştri, luptându-ne şi îndurând primejdii, săvârşind muncă de slugă, totul pentru şansa ca în final aşteptarea noastră să se împlinească. Dar când este vorba despre Stăpânul nostru, de la care suntem siguri că vom obţine o răsplată mai mare decât osteneala noastră... nu avem atâta răbdare de a-L aştepta. Căci, chiar dacă nu primim nimic de la El, nu însuşi faptul că avem puterea să vorbim cu El în continuu este cauza a zeci de mii de binecuvântări?

(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Ioan, 36.1-2, traducere pentru Doxologia.ro)