În pilda cu fiul risipitor se spune despre un fiu risipitor și despre un fiu nerisipitor și despre un tată primitor. Așa mult îmi place mie de acest tată primitor! Ce m-aș bucura să pot fi și eu tot așa de primitor față de cei care ajung la mine și pe care ar trebui să-i ajut mai mult decât îi pot ajuta, să am inimă de tată primitor. Eu să știți că pilda cu fiul risipitor aș numi-o mai bine pilda cu tatăl primitor. De ce? Pentru că nu învățăm atâta de la fiul risipitor – mai ales că a fost risipitor și că s-a întors la tatăl, asta-i bine să învățăm –, ci mai ales învățăm de la tatăl primitor, cât de bun a fost tatăl cu fiul risipitor. E toată Evanghelia cuprinsă aici în pilda aceasta cu fiul risipitor. Pentru că fiul risipitor îl închipuie pe omul păcătos, fiul care a rămas acasă îl închipuie pe omul drept care se încrede în dreptatea lui, iar tatăl este Dumnezeu, care e bun și primitor.

E ceva extraordinar și mie îmi place să observ un lucru care nu prea îl observă mulți: când s-a întors fiul și s-a întâlnit cu tatăl și a zis: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” și nu a mai zis celelalte, nu a zis tatăl său: zi de vreo sută de ori, că apoi te iert. E un lucru care trebuie observat, că noi zicem: „Doamne, miluiește-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” și ne e frică că nu am zis de destule ori și că trebuie să mai zicem, să mai zicem, să mai zicem. Să zicem, dar nu cu gândul că Dumnezeu nu ne-ar milui dacă nu am mai zice, ci cu gândul că în felul acesta ne facem rânduială în minte, ne facem rânduială în viață. Și ziceam eu că tatăl, având inimă de tată, a lucrat cu inima de tată, a alergat înaintea lui, nu a așteptat să vadă ce face, nu l-a pus în studiu, nu a stat să vadă ce zice. De ce? Pentru că nu era cercetător științific, nu era psihiatru, nu era psiholog, ci era tată. Un tată nu poate, dacă are inima de tată, nu poate aștepta, nu poate să pună în studiu o desfășurare, ci se angajează în primire. Asta a făcut tatăl fiului risipitor, asta trebuie să facem și noi – dacă Îi slujim lui Dumnezeu – tuturor celor care au trebuință de bunătatea noastră.

(Părintele Teofil Pârâian, Veniți de luați bucurie, Editura Teora, București, 2007, p. 96)