Uneori, în clipe de cea mai cumplită durere, sufletul ni se înalţă spre Dumnezeu şi, într-un elan de nestăvilită recu­noştinţă, pentru milostivirile din trecut, simţim o nestăvilită atracţie către Izvorul tuturor bunătăţilor, Cel ce s-a arătat atât de mărinimos cu noi. Simţim că, chiar şi atunci când ne lipseşte de ceva drag, El are puterea de a ne umple îndată inima cu pacea Sa fară seamăn, de a potoli furtuna, de a lu­mina cu lumina Sa bezna sufletului nostru bolnav.

Domnul vrea să ne înmoaie inima cu încercări, să ne-o facă sensibilă la nevoile altora, să ne deschidă o cale spre durerea altora. Lipsurile, necazurile, sunt plugul cu care ară Dumnezeu, întorcând brazdele sufletului, pregătindu-l ca pe un ogor al Său. În bezna profundă a suferinţei El ne aruncă sămânţa unor bucurii viitoare. În nemăsurata Sa milostivire Domnul ne aduce aminte din când în când că „suferinţele din vremea de acum nu au nicio însemnătate față de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18).

Faptul de a avea această convingere nu este chiar el o mare milostivire de la Dumnezeu?

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 205)