Poarta Oilor (Ioan 5, 1-15)

Reflecții

Poarta Oilor (Ioan 5, 1-15)

    • Scăldătoarea Vitezda din Ierusalim / Foto: Oana Nechifor
      Scăldătoarea Vitezda din Ierusalim / Foto: Oana Nechifor

      Scăldătoarea Vitezda din Ierusalim / Foto: Oana Nechifor

În ipostaza omului de la Vitezda ne găsim și noi. Ca bolnavi și tămăduiți, ori chemați la tămăduire de către El. Așteptând resemnați, ori afundați în mocirla unor păcate care ne buimăcesc, zi de zi, simțurile. Resemnați, ori izolați într-o zonă de confort care ne îndepărtează pe nesimțite de lucrurile înspre care ar trebui să țintim cu adevărat. 

Text și context

Minunea de astăzi beneficiază de repere precise de spațiu. „Poarta oilor” din Ierusalim e locul în care se petrece ea. Un loc numit așa, cel mai probabil întrucât slujise în trecut drept spațiu în care animalele cu pricina erau aduse la îmbăiat și adăpat. Între timp, căpătase o altă însemnătate. Devenise un loc de pelerinaj. Unul în care se petreceau minuni. Un înger se cobora uneori în scăldătoare și tulbura apa. Actul lui se repercuta în mod ferice asupra celui dintâi care reușea să intre în lichidul învolburat. Îi aducea tămăduire. 

Slăbănogul

Precum era de așteptat, nu toți beneficiau de pe urma minunii. Cu certitudine, între cei de acolo se găseau oameni care scriseseră pe răbojul timpului zile, luni, ori poate chiar ani de așteptare. Unii prinseseră la un moment dat prilejul să se arunce în apă. Alții stătuseră în zadar. Beneficiarul minunii de astăzi pare a face parte din ultima categorie. E resemnat de-a dreptul. După aproape patru decenii, e aproape firesc să fie așa. Aidoma femeii gârbove, ori orbului din naștere. Ca atare, omul nici nu-i cere nimic. Simțurile lui erau deja atât de atrofiate încât e de presupus că nu-și mai dorea mare lucru. Stătea acolo, adus probabil de cei ai casei, în inima cărora mai nutrea încă firava dorință de a-l vedea tămăduit. 

De această dată, Hristos e cel care îl abordează: „Voieşti să te faci sănătos?”, e întrebat el. Răspunsul, prompt, respectuos și resemnat e următorul: „Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea”. Cel în cauză pare dureros de împăcat cu situația. Nu-i acuză pe cei mai norocoși decât el, nu-i judecă și nu dă senzația că ar avea așteptări. De-această dată, lucrurile se schimbă. Are în fața lui Om. Nu pe oricine, ci pe Dumnezeu-Omul. Întruparea Divinului. Ca atare, discuția se încheie brusc și favorabil pentru el: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Așteptarea din cei treizeci și opt de ani e recompensată într-o clipă. Cuvintele adresate de Hristos nu sunt simple vorbe de complezență. Realizează că s-a tămăduit instantaneu. Ca atare, execută porunca. Nu-i pasă nici de faptul că evenimentul s-a petrecut într-o zi de sâmbătă. De acest aspect le va păsa iudeilor, care-l vor interpela. Cel în cauză avea o scuză. Așa i s-a poruncit. De către cine? De către Cel care l-a vindecat. Nu e vina lui că nu-L reperează în mulțime ori că, în entuziasmul clipei, a uitat să-L întrebe cum Îl cheamă. 

Ulterior, Domnul îl va găsi pe el. În templu. Va folosi prilejul spre a-i transmite un mesaj puternic: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu și se întâmple ceva mai rău”. Nu știm exact ce păcat îi pricinuise complicata suferință. E de presupus, însă, că omul a înțeles mesajul.

În loc de concluzii

În ipostaza omului de la Vitezda ne găsim și noi. Ca bolnavi și tămăduiți, ori chemați la tămăduire de către El. Așteptând resemnați, ori afundați în mocirla unor păcate care ne buimăcesc, zi de zi, simțurile. Resemnați, ori izolați într-o zonă de confort care ne îndepărtează pe nesimțite de lucrurile înspre care ar trebui să țintim cu adevărat. Triști, ori poate doar cenușii la suflet. Sperând încă, cu licăriri tot mai palide, într-o minune. Ca și în cazul lui, de multe ori, soluția e mai aproape decât credem. Hristos nu e la distanțe kilometrice, ci la poarta inimii. Depinde de noi dacă îi îngăduim să ne arunce în scăldătoare. Să ne poruncească să ne luăm patul și să umblăm, ori noi deseori preferăm să ne cufundăm în lentoarea unei nefericite așteptări. Îndrăzniți!