Niciun păcătos nu trebuie să deznădăjduiască vreodată. Ajunge numai să se pocăiască, deoarece păcatele lui sunt mai puține decât ale diavolului și are circumstanțe atenuante, fiindcă a fost plăsmuit din pământ și a alunecat și s-a murdărit din neatenție.

Dar noi nu avem nicio justificare, căci nu vrem să ne pocăim și să ne spovedim, ci vrem să rămânem în noroi. Sunt unii care, socotind că vor cădea în aceleași păcate, nu se mărturisesc. Adică peste noroiul vechi adaugă altul și altul, dar dacă li se murdăresc hainele, le spală și iau aminte să nu le mai murdărească, iar atunci când se murdăresc din nou, le curăță iarăși. Trebuie să știm că și cei mai duhovnicești oameni nu și-au asigurat viața lor. De aceea se și țin pe ei înșiși în „asigurarea” lui Dumnezeu și nădăjduiesc în El deznădăjduindu-se doar de „eul” lor, deoarece acesta aduce toată nefericirea duhovnicească. Pentru aceasta monahii, ca să izbândească duhovnicește și să ajute mai mult și mai eficace, niciodată nu folosesc expresia: „Să mântuim lumea”, ci se roagă fără zgomot și Dumnezeu mântuiește lumea.

(Cuviosul Paisie Aghioritul,  Epistole, Editura Evanghelismos, pp. 78-79)