Această expresie este una interesantă. Pocăinţa trebuie să se facă cu faţa îndreptată spre viitor, nu cu faţa spre trecut. Fiecare dintre noi am realizat un trecut al nostru. Până în clipa de faţă, avem un trecut şi avem un prezent. Prezentul este timpul nostru adevărat: toate le realizăm în prezent şi le realizăm în prezent pentru trecut şi pentru viitor. Chiar şi în veşnicie, viitorul îl vom trăi tot ca prezent.

În Sfânta Evanghelie, se spune că Sfântul Ioan Botezătorul le zicea oamenilor: “Faceţi roade vrednice de pocăinţă” (Luca 3, 8), asta însemnând că pocăinţa nu trebuie să fie goală, ci pocăinţa trebuie să fie plină, făcând în prezent roade vrednice de pocăinţă. Cum ar zice Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni: “Cel ce a furat, să nu mai fure, ci mai vârtos să nu lucreze cu mâinile sale, ca să aibă de unde să dea milostenie”. Astfel, el vrea să arate că pocainţa trebuie făcută cu ceva pozitiv.

Noi nu suntem nişte tânguitori, cu faţa spre trecut, ci suntem nişte activi, cu faţa spre viitor, vrând să realizăm în viitor ceea ce nu am realizat în trecut. Pentru că păcatele, o dată facute, nu mai pot fi compensate; nu poţi face altceva pentru păcatele pe care le-ai făcut, dar poţi să te pregăteşti ca să faci virtuţi care să te oprească pentru viitor să mai păcătuieşti şi să înmulţeşti păcatele. E un fel de contracarare a păcatelor de odinioară, un fel de astupare a lor.

Asta înseamnă să faci pocăinţă cu faţa spre viitor, adică să nu te tânguieşti pentru cele irecuperabile, ci să te sileşti pentru cele de care eşti capabil. Oamenii din ziua de azi trebuie să astupe trecutul negativ cu un trecut pozitiv, să-l astupe cu o viaţă care să-i recomande, măcar de acum încolo, un viitor pozitiv. De aceea, pocăinţa se face cu faţa spre viitor!

(Arhimandrit Teofil Părăian, Din ospățul credinței, Editura Mitropoliei Olteniei, p. 44)