A fost din satul Amnia din Paflagonia. La începutul vieţii lui el a fost un om extrem de bogat, dar din pricină că a făcut tot timpul milostenii peste milostenii din averea lui colosală, a sărăcit el însuşi. Cu toate acestea el niciodată nu s-a temut de sărăcie, ci, fără să se lase tulburat de nemulţumirea soţiei şi copiilor lui, el a continuat, chiar şi sărac fiind, opera lui caritabilă, punându-şi nădejdea numai în Domnul Dumnezeu Care zice: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 4: 7).

Pe când Sfântul Filaret îşi ara odată ogorul, a venit la el un om care plângând i-a zis că i-a murit unul din cei doi boi în jug şi nu poate să are numai cu unul. Atunci Sfântul şi-a scos boul lui din jugul la care ara şi i l-a dat omului. El a dat ultimul lui cal unui om care fusese recrutat pentru război. El a dat viţelul ultimei vaci pe care o mai avea şi, pentru că vaca răgea după viţelul ei, iar viţelul nu se putea dezlipi de mama lui, i-a dat omului aceluia şi vaca. Astfel Sfântul Filaret, acum vârstnic, a rămas cu desăvârşire fără hrană într-o casă goală. Nădejdea în Dumnezeu însă nu şi-a pierdut-o nici o clipă, ci s-a aflat pururea în rugăciune către El. Şi cu adevărat Dumnezeu nu l-a dat uitării pe robul Lui, nici l-a lăsat de ruşine înaintea celor care îi batjocoreau milostivirea sufletului.

În acele vremuri pe tronul imperial se aflau împărăteasa Irina şi fiul ei, Constantin. Potrivit obiceiului vremii, împărăteasa a trimis oameni prin întreaga împărăţie, care să îi dea de veste unde s-ar putea afla o tânără distinsă şi de bun neam, pe care să o ia de soţie pentru fiul ei, viitorul împărat. Prin tainica Purtare de Grijă a lui Dumnezeu, aceşti oameni au găzduit la casa Sfântului Filaret şi acolo au observat-o pe nepoata Sfântului, Maria, fiica fiicei lui, Hipatia. Văzând frumuseţea, distincţia şi aleasa educaţie a fetei, ei au luat-o şi au dus-o cu cinste la Constantinopol. Împăratul a iubit chipul Mariei, a luat-o de soţie, şi a strămutat la Constantinopol, întru onoruri şi bogăţie mare, toată familia ei. Dar Sfântul Filaret nu s-a mândrit câtuşi de puţin din pricina acestei neaşteptate şi fericite schimbări, ci, mulţumind lui Dumnezeu, a mers mai departe cu sfintele lui milostenii, încă şi mai mult decât înainte, şi aceasta până la moartea lui.

Ajungând la vârsta de nouăzeci de ani, el şi-a chemat de faţă întreaga familie, cu copii şi nepoţi, i-a binecuvântat, şi le-a lăsat cu limbă de moarte să stea mereu strâns lipiţi de Dumnezeu şi de Legile Lui cele sfinte şi le-a prorocit tuturor, ca odinioară lacov, care va fi cursul vieţii lor. După aceasta el a mers la Mănăstirea Rodolfia şi s-a săvârşit acolo către Domnul cu pace. La ieşirea sufletului lui faţa lui a strălucit ca soarele. După moarte din trupul lui a ieşit un minunat miros de bună mireasmă, iar la sfintele lui moaşte s-au făcut minuni.

Acest bărbat drept s-a strămutat la fericita odihnă în anul 797. Soţia lui, Theosevia, împreună cu toţi copiii şi nepoţii lui, au vieţuit cu plăcere de Dumnezeu în cealaltă vreme a vieţii lor şi s-au săvârşit şi ei cu pace către Domnul.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida)