Pentru că sunt multe persoane care caută pocăința cu toată inima, însă nu știu s-o împlinească așa cum se cuvine, pentru aceasta fac aici o poză (adică un portret al pocăinței), ca să fie mai ușor de înțeles pentru toți. Pe cei care cunosc bine lucrul, îi rog să mă ierte, căci nu caut să mă fac dascăl pentru ei, ci mă gândesc la folosul celor simpli și neîncercați la locul pocăinței.

Am observat că unii arată multă căință pentru greșelilor lor și se consumă în inima lor, însă nu poartă de grijă pentru mărturisire. Se ostenesc la rugăciune, la post și alte fapte bune, dar ceea ce este mai de nevoie nu împlinesc de fel.

Mai sunt apoi alții, care aleargă des la mărturisire și dezvelesc cu de-amănuntul tainele inimii, dar nu au deplină căință pentru greșelile lor și nici nu prea ascultă sfatul duhovnicului.

Mărturisirea lor este mai mult din obicei, iar nu din căință. Povestesc multe dar fără durere de inimă, și uneori aduc pricinuiri întru păcatele lor, punând vina pe alții. În cuvintele ce urmează caut să dovedesc că nici căința fără mărturisire curată nu este de ajuns pentru mântuire și nici mărturisirea fără căință adevărată, nu împlinește taina pocăinței.

Căci după cum cel care nu are Botez nu se poate mântui, tot asemenea și cel care are Botezul necomplet (fals) nu este fiu adevărat al Bisericii. Cu alte cuvinte vreau să spun că pentru a se împlini Taina pocăinței este nevoie și de căința și de mărturisire. Aceste două se întăresc una pe alta și alcătuiesc un fel de ușă pentru mântuire. Pentru aceasta am făcut și o poză cu ușa mântuirii, care închipuiește Taina cea sfântă a pocăinței.

( Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1990, pp. 137-138)