Există o diferență majoră între a face parte din cinul monahal al unei mănăstiri de obște sau de sine și a-și monahici cineva sufletul, fie el mirean sau călugăr, care ține de o anume stare a inimii. Din această perspectivă, Biserica nu a ezitat să pună în aceeași cinste pe cei căsătoriți cu cei cuvioși și astfel, unii căsătoriți au fost socotiți întocmai cu monahii sau unii cuvioși au fost asimilați ca fiind cei mai fini cunoscători ai vieții de familie. 

Am auzit adesea în jurul meu vorbindu-se despre diferența radicală dintre monahi și căsătoriți în câteva expresii, care pe mine m-au contrariat. De exemplu: „rânduiala aceasta bisericească este doar pentru monahi”; „slujbele acestea lungi sunt doar pentru călugări, că ei nu au altceva de făcut”; „rigorile Postului Mare îi privesc doar pe monahi pentru că mirenii au greutăți prea mari de dus”; „cât de insuportabil este uneori tipicul: e făcut de monahi și pentru monahi, fără să-i aibă în vedere pe cei căsătoriți și limitele lor” etc. Cercetând să aflu motivația teologică a practicii cultice și ascetice a Bisericii (cel puțin cele legate de Postul cel Mare), nu mică mi-a fost surpriza să aflu că toate prescripțiile cultice ale acestei perioade nu-i vizează atât pe monahi, cât mai cu seamă pe mireni. Astfel, imperativele rânduielilor legate de Postul Mare sunt pentru mireni și cei căsătoriți, întrucât monahii autentici au această rânduială totdeauna, adică sunt într-un Post Mare continuu. În schimb, cei căsătoriții au această segmentare a zilelor de post, a perioadelor de post, o alternanță ce vizează exercițiul, până vor putea ajunge și ei la starea de postire și de înfrânare continuă. În Postul Mare însă, cei căsătoriți și mirenii sunt invitați să facă experiența și rigoarea monalală pentru a prinde dulceața stării ascetice și de înfrânare, ca astfel să nu se mai producă diferențieri nete între ei și monahi.

Prin însăși natura sa, Biserica are ținută ascetică. Și dacă plecăm doar de la statistică, zilele de post dintr-un an bisericesc sunt mai multe decât zilele de dezlegare. Aceasta înseamnă că postul este starea firească a Bisericii, de la care se face dezlegare la alimentele de dulce (pentru anmite categorii și situații), nu invers. Aceasta întrucât, realitatea Bisericii și ținta ei continuă este realizarea Împărăției Cerurilor, care nu este „mâncare și băutură, ci dreptate și pace în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Chiar și după plecarea din lumea aceasta, viața o vom continua în stare ascetică totală, întrucât acolo nu vom mai mânca, nici nu ne vom mai căsători, ci toți vom fi „precum îngerii lui Dumnezeu din cer” (Matei 22, 30) și cu toții știm că starea monahală este o imitare mistică a vieții îngerești. Apoi, viața creștinului după chemările Evangheliei este o viață cu exigențe calitative, care sunt asimilabile cu cele ale rânduielilor monahale. Istoric vorbind, monahismul a apărut ca reacție calitativă tocmai atunci când exigențele Evangheliei au scăzut în rândul creștinilor. De asemenea, Biserica este ascetică pentru că permanentizează starea de înfrânare pentru toți creștinii (care nu se confundă cu postirea), indiferent în ce condiții exterioare ar trăi. Adică, dacă pentru toate rânduielile practice Biserica are pogorăminte părintești, când este vorba de înfrânare – fiind starea de fidelitate continuă cu Dumnezeu, fără de care nu există viață de creștin – nu are niciun pogorământ, ci doar trepte de penitență. 

Așadar, prima treaptă a vieții ascetice a Bisericii este postul, iar prima motivație a postului, potrivit Evangheliei este Dorul de Dumnezeu, de Mirele sufletului nostru, care se ia de la noi ori de câte ori trecem prin trădări și infidelități în relația cu El: „Pot oare, fii nunții să fie triști cât timp este mirele cu ei? Dar vor veni zilele când mirele va fi luat de la ei și atunci vor posti” (Matei 9, 15). Sunt nenumărate infidelitățile noastre în relația cu Dumnezeu, iar durerea după Mirele trădat se manifestă printr-un dor neostoit în interior și printr-o stare de ajunare totală în exterior. Această stare de lucruri s-a concretizat, în timp, în Biserică, într-o perioadă de post, de retragere, de asceză pentru conștientizarea infidelităților proprii față de Mirele sufletului, timp în care se realizează tocmai refacerea relației de nuntire și de logodire a sufletului cu Dumnezeu, stare care stă la baza tuturor actelor Bisericii[1]. Postul Mare are tocmai această dimensiune a Dorului după Dumnezeu (re)trăită atât personal, cât și comunitar, istoric (de la Adam la noi) și chiar cosmic, ca un dor al creației în întregul ei, care suspină după Sursa vieții ei fericite. De aceea, prin natura sa, postul este ajunare totală (văzut în rânduiala postirii de luni până vineri în Postul Mare) sau înfometare, nu ca modalitate de mortificare abstractă/absolutistă, nici ca o compensare pentru căderile noastre. Mai degrabă este o golire pentru o altfel de umplere, pentru cei care conștientizând ce iubire au trădat, dorul acut după această Iubire întrecând cu mult nevoile existențiale.

Postul de alimente, apărut mai târziu în istorie, este o modalitate de exercițiu făcut pe unele alimente ca prin ele să ne identificăm dependențele și să înaintăm către starea de înfrânare. Biserica nu are nimic cu alimentele, dar are ceva de lămurit, foarte serios, cu dependențele. Dacă ne oprim doar la alimente, postul cade într-o ecuație evreiască transpusă în creștinism și ceea ce ei făceau cu animalele curate și necurate, noi facem cu alimentele de dulce și de post. La creștini însă, ecuația alimentară este doar ușa de intrare în post, astfel încât cei care se opresc doar la bucatele de post (combinându-le în fel de fel de modalități din care să rezulte „mâncăruri delicioase de post”) rămân blocați în reguli sterile, nu-și vor limita excesele, deci nici nu-și vor identifica dependențele, în schimb vor dori o recompensă morală consistentă pentru chinul suportat. În realitate, prin postul alimentar Biserica țintește un reper mult mai amplu identificat în expresia: „postim de ceea ce ne stăpânește” și care se referă la orice exces, tradus în termenii Postului mare cu titlul general de idolatria lăcomiei: „nebunia umplerii pântecului” (gastrimargia) și „nebunia gâtlejului” (laimargia), una vizând cantitatea, alta rafinarea bucatelor și plăcerea gustului[2] și care pot fi extinse în toate ecuațiile particulare unde identificăm exces în viața noastră: gadgeturi, media, shopping, distracție, agrement, muzică, filme, informații etc. Unde vedem excesul acolo intervenim cu postirea în prima lui treaptă.

Latura mai adâncă a postirii însă este înfrânarea. Postul de alimente fără înfrânare devine dietă alimentară și astfel, își pierde dimensiunea sa mistagogică, care înseamnă că dincolo de ceea ce facem în exterior are un înțeles și o motivație interioară mai adâncă. Cu alte cuvinte, postul alimentar începe în trup, dar țintește înfrânarea sufletului. Înfrânarea este identitatea creștinului în această lume, ca unul ce este înfrânat de la orice tip de exces, totdeauna, nu din când în când, în opoziție directă cu desfrânarea, identitatea celor care aleg să nu trăiască în relație de iubire cu Dumnezeu. În acest fel, toată literatura filocalică ne învață că omul neînfrânat își nedreptățește sufletul, care, prin natura sa, nu poate fi satisfăcut cu lucruri materiale și cele ce țin de ele, oricare și oricâte ar fi ele, întrucât nimeni nu-și poate împlini căutările cerești cu lucruri pământești și căutările infinite cu cele finite.

În consecință, înfrânarea este aducerea puterilor sufletești prin trup în poziția lor naturală și firească: a da fiecărui lucru măsura și folosul lui, așa cum le-a gândit Ziditorul lor; să privim dumnezeiește lumea, ca în această contemplare să ne desfătăm de Dumnezeu. Așadar, înfrânarea nu-i renunțare în gol, ci este renunțarea la un tip de cunoaștere pentru un alt tip de cunoaștere; la un tip de privire pentru un alt tip de privire, la un tip de relație pentru alt tip de relație etc. Și pentru că toate acestea se fac prin educație, atingem cu aceasta o altă treaptă a postirii, aceea de școlire pentru înțelesuri. Pe această linie, postirea atinge dimensiunea structurală a omului și a Vieții în general, aceea că toate sunt zidite în și pentru Adevărul/Iubire, motiv pentru care postul și înfrânarea este condiție a Teologiei și poarta de intrare la Taina și Tainele Bisericii.

Înfrânarea este arta vederii de sine. Este Omul cu granițe solide, rod al unirii cu Adevărul și al dezlipirii de minciună. Adevărul este cea mai mare putere a lumii, cel care ne duce la libertate (Ioan 8, 32). Intrarea în Adevăr este poziție de înfrânare și de apărare a puterilor sufletului. Pentru că minciuna stă la baza desfrânării, Adevărul este temelia înfrânării. De aceea, nimeni nu poate ajunge la înfrânare fără Adevăr și nici chiar la postire roditoare. Iar cine ține minciuna drept adevăr, acela este în demonie, adică în inima desfrânării, cu totul opusă înfrânării. Cine nu cunoaște înfrânarea nu este în Adevăr, tot așa cum omul în minciună este întotdeauna în desfrânare. Prin urmare, cine se înfrânează este întotdeauna în post, iar cine doar postește este pe cale către înfrânare. Numai așa putem înțelege înfrânarea ca stare care duce la libertatea deplină, care ne apropie de starea de monahos, pe fiece creștin. 

Așadar, dorul intensificat înseamnă înfrânare, arma de foc a creștinului și ea stă la baza invitației Bisericii ca toți să fim monahi în trăirea exigențelor evanghelice, fapt pe care-l actualizăm cu toții în Postul Mare. Biserica nu cunoaște două sau mai multe feluri de viață creștină, ci ea recomandă două căi care se întâlnesc în același punct/scop. Deci, Biserica nu a condamnat căsătoria și nici nu a supraevaluat monahismul. Aceasta pentru că nici cel căsătorit nu-i lipsit de monahism, nici monahul nu-i lipsit de căsătorie. Adică, căsătoria dacă nu începe în monahism este musai să se termine într-o stare de monahism echivalentă cu cea de creștin asumat ajuns la scopul vieții. Monahul la rândul său, nu este unul lipsit de căsătorie, ci este cel care asumând implicit și în duh căsătoria, trece la un alt nivel al trăirii în Hristos, cel la care va ajunge, pe altă cale, și cel căsătorit.

Prin excelență, viața creștină este deodată Taină de căsătorie intimă cu Dumnezeu și viață solitară a retragerilor calitative pentru luptele duhovnicești, atât pentru mireni, cât și pentru călugări. Mult timp Biserica (cel puțin patru secole) nu a trăit creștinismul decât într-o singură variantă: exigența vremurilor martirice, care nu-i deosebea pe mireni de monahi. După cum spuneam, monahismul apare ca reacție calitativă la scăderea exigențelor evanghelice, odată cu masificarea creștinismului și apariția credincioșilor oportuniști. Încet, încet s-au dezvoltat apoi două moduri cultice de viață creștină: cel catedral, la Constantinopol, numit și asmatikos sau cântat și cel sinait monahal sau studit monahal dezvoltat la Ierusalim/Constantinopol cu accentul pe lecturi și citiri. Totuși, în timp, cele două moduri au fuzionat și s-a fixat o perioadă de identificare a lor, măcar pentru o anumită perioadă a anului și anume, Postul cel Mare în care să existe un singur tip de viețuire creștină a mirenilor și a monahilor: viață dăruită total lui Dumnezeu. Pe această conștiință, de viață monahală de obște s-a format în timp Triodul, cea mai veche rânduială cultică, cu cele o sută de zile ale sale (la bază nefiind împărțite în două, Triod și Pentricostar, ci doar Triodul nevoinței și Triodul Bucuriei): cincizeci de zile ale Postului, dedicate nevoinței sau întristării în jurul Crucii și cincizeci de zile dedicate bucuriei sau desfătării, în jurul Învierii. 

Perioada Postului Mare și Perioada de după Înviere până la Cincizecime sunt în simetrie teologică simbolică, o privire în oglindă și o corespondență calitativă care să dea echilibru trăirii mistice cu Hristos. Pe scurt, am putea rezuma cele două perioade la următoarea ecuație teologică: Postul cel Mare, a celor șapte săptămâni ascetice este petrecerea și inițierea mirenilor și a celor căsătoriți în nevoințele monahale, iar perioada celor șapte săptămâni luminate, cea a Penticostarului este petrecerea monahilor în desfătările celor căsătoriți, a Tainei de nuntire cu Mirele ceresc în care este suspendată cu totul postirea pentru desfătarea continuă cu Taina Scripturilor și Taina euharistică. Prin urmare, nu este doar chemarea căsătoriților/mirenilor la monahism mistagogic, ci și a monahilor la căsătorie mistică.

Două sunt motivele care stau la baza invitației Bisericii ca în Postul Mare toți să fim monahi. Mai întâi, Sâmbăta martirilor sau a moșilor de iarnă în care, pe lângă pomenirea de obște a celor adormiți prăznuim și pe martirii Bisericii din toate veacurile. Or, tema martiriului este cea în care dispare orice distincție legată de pozițiile creștinului în lume. Martiriul este realizarea directă a sfințeniei, actualizare/întruparea Evangheliei și confirmarea Bisericii în cel mai desăvârșit mod, motive pentru care se păstrează doar distincția ipostatică: bărbat-femeie, restul deosebirilor: sociale, religioase, civile etc, subsumându-se calitativ. De aceeași cunună a martiriului au parte toți câți duc rânduiala postului cu înțelepciune, întrucât Postul era socotit „martiriul alb”. Unii „dădeau sânge și primeau Duh” (Tertulian), postitorii dau „lacrimile pocăinței și primesc Duh”. Și cu adevărat nevoințele postului duse după toate indicațiile și luptele cu „duhurile din văzduhuri” (Efeseni 6, 12) este un adevărat martiriu. Al doilea motiv îl găsim în sâmbăta asceților/monahilor și vecernia iertării din ajunul și duminica izgonirii lui Adam din Rai, prăznuite într-un memorial de Taină în exact ușa de intrare în Postul cel Mare. Sunt pomeniți toți marii asceți și toți cuvioșii din toate veacurile tocmai ca să fie exemple pentru toți creștini pregătiți să intre în postire și viețuire monahală încurajați de nevoințele lor; iar vecernia iertării, fiind un ritual prin excelență monahal, dă startul intrării în arena nevoințelor în deplină împăcare unii cu alții, îmbrățișându-ne unii cu alții (timp în care se cântă chiar Canonul Paștilor încă de la începutul Postului) și anticipând deja ziua Învierii ca să nu ni se pară descurajantă lupta nevoințelor. Două teme unite în același înțeles: toți creștinii Bisericii se pregătesc să trăiască o singură stare, cea monahală, de exigență evanghelică totală, în jurul lui Hristos[3]. Dacă totuși sunt și creștini încă nehotărâți, prin iconomie, participă la încordarea ascetică monahală cultică obligatoriu doar prima și ultima săptămână (valabil chiar și pentru cei mai neasumați dintre creștini[4]), dar fără să părăsească înfrânarea, postirea și canonul privat de nevoință. Regula de aur fiind, după patriarhul Cosma Aticul și Sfântul Ioan Scărarul: „Să se postească cu râvna începătorului; preferând mai degrabă să cadă în slavă deșartă, decât în neînfrânare”[5] și să nu se postească în aceste două săptămâni după toate indicațiile tipikonului.

Practica cultică a zilelor de post este o combinație echilibrată dintre postul euharistic (care are drept scop dezrădăcinarea patimei lăcomiei) și postul ascetic (cu scopul de a ataca frontal patima gusturilor rafinate), într-o ecuație a cifrelor distribuită astfel: de luni până vineri se mănâncă doar după apusul soarelui, după Liturghia Darurilor (un ritual de împărtășire cu sfintele Taine păstrate de la Liturghia precedentă, în aceste zile nesăvârșindu-se Liturghie plină întrucât Mirele e luat de la noi, în scopul întăririi, dar și pentru ca postul să aibă scop hristologic), iar sâmbăta și duminica se dezlega la două mese pe zi, cu fiertură, untdelemn și vin, adică cu masă gătită (după unii chiar cu fructe de mare)[6], întrucât sunt zile ale Învierii anticipate cu Liturghie plină și cu prezența Mirelui, deci incompatibile cu postul (aspru). Această țesătură de practică avea drept scop ca postul ascetic se devină post euharistic și deci implicit omul ascetic să devină om euharistic, dând un cu totul alt sens și motivație postirii și înfrânării. Acești doi poli au dat și împărțirea celor patruzeci de zile de post. Primele două săptămâni/duminici sunt rezumatul vieții dogmatice/Adevărului (Ortodoxiei și Grigorie Palama), ultimele două săptămâni/duminici fiind rezumatul vieții ascetice (Ioan Scărarul și Maria Egipteanca), ambele întâlnind-se la mijloc în duminica Crucii: sensul și scopul total al postului și al înfrânării vieții creștine.

Alături de practica cultică a postirii, tema de bază a acestei invitații a Bisericii, ca toți să fim monahi este tema pocăinței ca „școală a sensurilor” și timp de calitate, timp răscumpărat și redimensionat pentru a dobândi o unitate a înțelesurilor care să se răsfrângă într-o unitate a trăirii, nedivizate în opțiuni raționale sau practici particulariste, ci activând aceeași unitate a trăirii din distincția ipostasurilor. Practic, pocăința, ca școală a sensurilor în Postul Mare, are următorul deviz: ne golim de gusturile alimentelor ca să ne umplem de ospățul Scripturii. Sfânta Scriptură este hrana de bază, pâinea Postului Mare, citită și interpretată împreună, ca să experimentăm valabilitatea cuvintelor Mântuitorului rostite după patruzeci de zile și patruzeci de nopți de postire: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). 

Se citesc cel puțin trei feluri de cărți biblice: cărți istorice, care indică trecutul (numai dacă recuperăm trecutul identificându-ne mistic cu el putem trăi bine prezentul); cărți poetice, care indică prezentul (Psalmii, Pildele, învățându-ne cum să întâmpinăm toate situațiile de viață); cărți profetice, care anticipează viitorul (Biserica fiind prin excelență profetică, adică pune continuu în atenție că: cine respinge Viața, Lumina, Binecuvântarea primește reversul). Alături de Scriptură, Biserica a rânduit un adevărat „rețetar culinar ascetic”, făcut din citiri alternative biblice, din imnologie și cateheză/exegeza patristică[7], toate combinate pe un anume traseu care să ofere un adevărat festin al înțelesurilor, în locul diversității alimentelor fiind propusă diversitatea lecturilor, care să ne scape de moleșeală și să ne avânte spre rugăciune și care să plinească foamea și sete sufletului după Dumnezeu animate pe fondul lipsei hranei trupului și pe care să o și suplinească[8]. Așadar, mintea este chemată să se umple de înțelesuri pentru că doar prin înțelesuri omul capătă pocăința autentică a Postului Mare și nu numai.

În consecință, avem în Postul Mare toate treptele desăvârșirii creștine surprinse în plânsul și străpungerea inimii/despătimirea prin rugăciune; îngenuncherile și metaniile ca post al trupului;  toate citirile, și exegezele pentru (i)luminarea minții, pentru ca împreună, monahi și mireni să răspundem total Celui care din iubire pentru noi nu s-a dat înapoi nici de la Cruce, nici de la moarte. Prietenia cu El este cheia acestei stări de monahism la care suntem invitați și de la care, cei ce înțeleg, nu se trag niciodată înapoi.
______________