Viaţa aceasta constituie stadionul unde trebuie să ne nevoim ca s-o câştigăm pe cea veşnică. Întrebarea este cum trebuie să ne nevoim. Sunt fixate în mod clar limitele faptelor care constituie păcatul, sau nu cumva limitele acestea sunt mai largi? Această zăpăceală a oamenilor a ajuns acum într-o asemenea măsură, încât să li se impute şi Sfinţilor Părinţi că ei, chipurile, nu se înţeleg între ei cu privire la faptul unde se opreşte viaţa în Hristos şi de unde începe păcatul. Însă cel ce a cercetat în profunzime şi imparţial pe Sfinţii Părinţi, va descoperi că nu se împotrivesc deloc în acest punct.

Dar să determinăm poziţia Bisericii în general. Cred că suntem cu toţii de acord că desăvârşit lucru este să ne facem sfinţi ca Dumnezeu. Şi lucrul acesta nu e un simplu cuvânt. Ci înseamnă, în cuvinte simple şi clare, că trebuie, pe cât e posibil, să ne limităm grija faţă de lucrurile cele pieritoare şi pământeşti, ca să ne afîerosim mai mult viaţa noastră lui Dumnezeu.

Să mă explic: Mâncarea (hrana) e binecuvântată şi Biserica se roagă pentru dăruirea ei cu îndestulare fiilor ei. Nu este păcat să mâncăm hrana ce se cere pentru întreţinerea noastră. Dacă omul limitează şi această nevoie biologică a sa şi grija faţă de ea devine foarte mică, încât din această limitare să iconomisească mai mult timp şi mai bună dispoziţie pentru comuniunea cu Dumnezeu, atunci va lua plată pentru nevoinţa în cauză. Sfântul Antonie şi, în general, pustnicii, de ce şi-au limitat hrana lor până la cât mai puţin posibil? Foarte simplu, deoarece astfel, limitând şi nevoile lor biologice, au rămas mai mult timp nerăspândiţi în singura lor grijă: unirea lor cu Dumnezeu. Aceasta este lucrul cel desăvârşit. Dar ce se va întâmpla cu restul oamenilor, care au nu numai grija hranei, ci şi alte multe nevoi? Top aceştia vor merge în iad? Fireşte că nu. Biserica ne primeşte cu slăbiciunile şi păcatele noastre. Numai să ne pocăim pentru ele şi să ne smerim cu adevărat înaintea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, Care ne primeşte cu toate că noi, din pricina slăbiciunii omeneşti, înclinăm spre cele pieritoare şi pământeşti. Smerenia şi pocăinţa ne mântuiesc.

Din punctul acesta însă până la a considera că viaţa noastră, cu plăcerile ei, fie şi legitime după Dumnezeu, este un lucru desăvârşit, există o prăpastie de netrecut. Altceva este desăvârşirea spre care trebuie să tindem şi altceva este ceea ce facem noi oamenii. A înţelege care este lucrul corect după Dumnezeu, a te nevoi pentru asta şi a cere iertare deoarece n-ai reuşit să izbândeşti, exact aceasta este conţinutul vieţii creştine conştiente.

Aşadar, pentru noi, cei mulţi, care din multă neputinţă nu putem ajunge la măsurile desăvârşirii, Biserica se îngrijeşte şi, luându-ne de mână (pas cu pas, aşa cum învaţă copiii cei mici să meargă), încearcă să ne povăţuiască spre desăvârşire, care e îndumnezeirea noastră. Scopul acesta îl are şi postul. El nu este bilet de intrare în Rai, ci ne ajută să câştigăm biletul.

(Părintele Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, pp. 135-137)