În vremea aceea a venit la Iisus un om zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe. (Marcu 9, 17-32)

Minunea vindecării fiului demonizat, prin credința tatălui  – tematizată în Evanghelia Duminicii a patra din Postul Mare  – a avut loc imediat după ce Domnul Hristos S-a schimbat la față, pe muntele Taborului, înaintea a trei dintre ucenicii Săi. Acestora le-a poruncit să nu spună nimănui ce văzuseră, decât după Învierea Sa din morți, motiv pentru ei ca să se întrebe ce înseamnă să înviezi din morți. Cele întâmplate arată că ucenicii lui Iisus, deși stătuseră vreme îndelungată împreună cu El, totuși încă nu pricepeau de-a binelea alături de Cine stau. Primiseră nu demult și puterea de a propovădui, în numele Domnului Iisus, venirea Împărăției cerurilor, dar și pe aceea de vindeca tot felul de boli și a alunga demonii (Marcu 6, 7 ș.u.). Însă cele întâmplate în Evanghelia acestei duminici arată că ei nu „beneficiau” întru totul de puterea primită, din pricina neînțelegerii și credinței lor încă insuficiente.

Coborând așadar Domnul Iisus de pe munte, i-a găsit pe ceilalți ucenici înconjurați de popor, fiind de față și cărturari care se certau. Iar din mijlocul mulțimii, văzându-L pe Iisus a venit un bărbat care-L ruga să îi vindece copilul demonizat, suferind încă din pruncie din cauza acestei posedări. Din detaliile pe care tatăl copilului le dă, la întrebarea Domnului, se înțelege că starea de posedare nu era continuă, ci se repeta la perioade neregulate, manifestându-se prin aruncări la pământ, în foc și în apă, stări de inconștiență și de imobilitate. Descrierile tatălui îngrijorat sunt în măsură să dea de înțeles faptul că demonii, dacă le-ar fi dată puterea deplină asupra oamenilor, i-ar omorî. Scopul lor este distrugerea oamenilor, așa cum se vede și în cartea lui Iov, unde Dumnezeu îi dă putere limitată satanei asupra dreptului, pentru a-l încerca în credință, totodată poruncindu-i ca de viața sa să nu se atingă (Iov 2,6). Aceasta înseamnă că viața noastră se află în puterea lui Dumnezeu și, oricâte ispite și încercări ar veni asupra noastră, fie și de la cel rău, ele nu pot afecta sufletul nostru, decât cu voia noastră. Altfel spus, puterile întunericului sunt limitate în lume. Oricâte rele s-ar întâmpla pe pământ, ele nu se pot compara cu purtarea de grijă și milostivirea lui Dumnezeu față de noi.

În urma rugăminții tatălui disperat de starea fiului său, Domnul Iisus îi spune că „toate sunt cu putință celui ce crede”, prin urmare vindecarea oricărei boli și alungarea celui rău sunt posibile, condiția fiind credința. Răspunsul tatălui este de o smerenie și o înțelepciune rare: „Cred Doamne, ajută necredinței mele”, arătând că omul, în slăbiciunea firii sale, amestecă în sine credința cu necredința. Acesta este și motivul puterii celui rău asupra sa: lipsa de constantă a omului păcătos, faptul că deși crede, nu ține credința până la capăt, neclintit, ceea ce duce la întreruperea legăturii sale cu Cel ce l-a creat. Iar aceste intermitențe în viața spirituală lasă loc manifestării răului. Să ne aducem aminte, copilul nu era posedat decât periodic de diavol, care căuta să îl omoare în fel și chip dacă l-ar fi surprins neajutat de nimeni.

Vindecarea Domnului vine ca urmare a mărturiei smerite a tatălui în ceea ce privește credința. Un alt factor pentru alungarea definitivă a demonului, deci nu doar pentru o vreme, este acela că mulțimea se îmbulzea, căutând să vadă ce minune mai face Iisus. Însă Domnul nu performează minuni de dragul de a fi văzut, ci din mila Sa cea mare și, foarte important, la cererea cu credință a oamenilor. La porunca lui Hristos, duhul se supune arătând, de voie de nevoie, cine este stăpânul adevărat peste viața omului: Dumnezeu.

Tot atât de mult cât exemplul de credință smerită a tatălui necăjit, pilduitoare pentru cititorii Evangheliei sunt și cele ce au urmat într-un cadru privat. Ucenicii, rămași singuri cu Domnul, L-au întrebat de ce ei nu au putut să exorcizeze demonul. După cum aminteam, primiseră ceva mai devreme puterea de a alunga diavoli (Marcu 6, 7), dar ea s-a dovedit lipsită de eficacitate în cazul copilului. Iar Iisus le răspunde că pricina neputinței ucenicilor este lipsa sau insuficiența rugăciunii și a postului. Nu fără motiv această pericopă biblică a fost așezată în cea de-a patra duminică a Postului Mare, când Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Cuvios Ioan Sinaitul, cel care a scris lucrarea ascetică intitulată „Scara”, în care descrie pașii urcușului duhovnicesc în viața călugărească. Iar în acest mediu monastic, dar nu numai acolo ci oriunde în lume, postul este important fiindcă acesta înseamnă renunțare atât la mâncare și băutură, cât și la plăceri de tot felul, la multa vorbire, la judecata aproapelui. Iar rugăciunea e importantă fiindcă ea este, în profunzimea ei, legătura sau dialogul omului cu Dumnezeu. Prin urmare, demonii nu pot fi alungați de către creștin din propria sa viață dacă el nu postește, adică dacă nu se înfrânează și dacă nu se roagă, adică dacă nu stă de vorbă cu Dumnezeu. Invers, a-ți permite orice și oricând și a uita de Dumnezeu înseamnă a-i da voie celui rău să facă orice cu viața ta. Pe bună dreptate s-ar putea spune că postul și rugăciunea constituie cei doi piloni de sprijin ai scării către Dumnezeu, care dacă s-ar șubrezi, nu ar putea susține treptele urcușului duhovnicesc, care sunt virtuțile: iubirea, smerenia, pocăința, blândețea, înfrânarea, pacea, milostenia, nădejdea, credința și toate celelalte.

Aflându-ne cu doar trei săptămâni înainte de Sfintele Paști, este importantă și o scurtă referire la fraza de încheiere a Evangheliei duminicale: Domnul le spune ucenicilor Săi despre iminența patimilor și morții Sale, dar nu uită să le amintească de Învierea Sa după trei zile. Cu toate acestea, lipsiți încă de darurile Sfântului Duh, ucenicii se arată în continuare slabi în credință și în înțelegerea tainelor primite de la Învățătorul lor, nepricepând sensul vestirii Domnului. Prin urmare, nimeni nu poate ajunge la înțelegerea planului divin mântuitor dacă nu este luminat de Duhul lui Dumnezeu. Atât credința, cât și puterea de postire și rugăciune, dar și alte daruri duhovnicești vin din voința omului de a se îndrepta, însă nu oricum, ci întărită de mila lui Dumnezeu, care în tainica Sa știință descoperă fiecărui om, la vremea potrivită, puterea și iubirea Sa.