Bătrânul Iacob zicea: „Nicio rugăciune nu-i pierdută, copiii mei! În ce mă priveşte, rugăciunea mă ţine de ani de zile”.

Adresându-se maicilor din mănăstirea sa, Antim, Bătrânul din Chios, sublinia: „Rugăciunea nu-i lucru greu. Este o lucrare interioară, o puternică concentrare a sufletului. Rugăciunea are nevoie, în acelaşi timp, de post şi de priveghere. Postul slăbeşte patimile, iar privegherea le omoară. Rugăciunea îi dă aripi omului, îl face să se urce spre ceruri şi-i dăruieşte harisme dumnezeieşti”.

Bătrânul Iosif zicea: „Începutul drumului spre rugăciunea curată este lupta împotriva patimilor. Este imposibil să faci progrese în Rugăciunea lui Iisus atâta timp cât lucrează patimile. Totuşi, acestea nu împiedică să existe harul rugăciunii, dacă nu suntem cuprinşi de nepăsare şi de slavă deşartă”.

Rugăciunea este izvorul puterii. Bătrânul Porfirie zicea: „Mucenicii sufereau mult când îi torturau, cum suferă orice om normal. Diferenţa este că ei erau în permanenţă uniţi cu Hristos prin rugăciune. De la El primeau o putere mai mare decât suferinţele lor, încât le puteau învinge. Dar dacă lăsau rugăciunea, chiar pentru un moment, suferinţele deveneau insuportabile şi ei erau gata să se lepede de Hristos. Ancoraţi în rugăciune, ei primeau forţă şi suportau până la sfârşit suferinţele martiriului”.

(Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 93-94)