Rugăciune este să te apropii de fiecare făptură a lui Dumnezeu cu iubire şi să trăieşti împreună cu toate, chiar şi cu cele sălbatice, în armonie. Aceasta doresc şi mă străduiesc să o pun în faptă. Ascultaţi să vă spun ceva care are legătura cu asta. (…)

A venit odată o femeie, doamna Leni, acolo unde mă duc eu în pustie, în nordul Evviei, şi mi-a adus căpriţele ei. Mi-a spus:

‒ Poţi să faci o rugăciune şi pentru caprele mele, că nu merg bine?

M-am ridicat. Au venit singure, n-a fost nevoie să mi le aducă. Mi-am întins mâinile şi am citit o rugăciune. Au venit lângă mine, au ridicat căpşoarele şi mă priveau. Un ţap s-a apropiat mai mult, s-a aplecat şi mi-a sărutat mâna. Voia să-l mângâi. L-am mângâiat, a fost mulţumit. M-au înconjurat toate şi mă priveau în faţă. Le-am binecuvântat. Eu vorbeam, mă rugam.

Cândva am avut un câine. Dacă mă vedea afară venea... pap! — îmi săruta mâna, mă umplea de bale şi fugea, ca să nu-l cert.

Cel ce are înţelepciunea cee dumnezeiască le priveşte pe toate cu iubire.

Toate cele ce ţin de natură ne ajută mult în viaţa duhovnicească, atunci când sunt cu harul lui Dumnezeu. Eu, când simt armonia naturii, plâng într-una. De ce să nu avem poftă de viaţă? Să o trăim în Duhul lui Dumnezeu, în Duhul adevărului. Cel ce are Duhul lui Dumnezeu, cel ce are înţelepciunea cea dumnezeiască, le priveşte pe toate cu iubirea lui Dumnezeu, şi ia aminte la toate. Înţelepciunea lui Dumnezeu Îl face să le stăpânească pe toate şi să se bucure de toate.

(Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Egumeniţa, Galați, pp. 362-365)