Își reproșează între ei: „Vedeți că nimic nu folosiți! Iată, lumea s-a dus după El”. Agitați corbii morții. Vor căuta sprijin și-l vor afla, din nefericire. Domnul însă știe că de-acum nu mai are scăpare căci niște elini, din cei care urcaseră pentru sărbătoarea Paștilor, cer să intre să vorbească cu El. Un entuziasm limpezit de nădejde. Din punctul acela știm că Evanghelia se deschide către Neamuri, către noi, până astăzi. „A venit ceasul să fie preaslăvit Fiul Omului” este parola prin care laturile Evangheliei se deschid ca să ne cuprindă pe toți. Insist. Inclusiv pe noi. Întregul cuvânt al Mântuitorului este despre slujire, despre propovăduire și trăire în Evanghelie. Pare, înainte de cuvântul Său de la Ghetsimani, o ultimă lecție duhovnicească despre tot ceea ce vor trăi, în Hristos, cei care-L urmează. Ca odinioară la Iordan se aude glas din cer – preaslăvind Numele Tatălui – căci un Iordan de pătimire se deschide dinaintea Fiului Celui Preaiubit în care Tatăl binevoiește. Și Domnul le descrie celor ce-L însoțesc Taina Luminii veșnice, a strălucirii Slavei care va însoți de-a pururi adunarea creștină ce se va chema Biserică. Întregul text este unul „motivațional”, i-am spune noi astăzi.

Puțina vreme în care Lumina este cu ei devine antidot întunericului care caută să-i cuprindă. Care încercă să le deruteze orizontul, să le ascundă calea. Cuvântul va fi fost cu putere mare de vreme ce unii – chiar căpetenii – au crezut ceea ce El a mărturisit. De frica fariseilor însă se temeau să spună aceasta. Semn că nu de ieri, alaltăieri, frica sufocă firul de lucire al credinței. Frica de a nu fi izgoniți din sinagogi, de a nu-și pierde întâietatea într-ale socialului ori religiosului socializat le taie răspunsul către Lumină. Domnul insistă că cel care crede în El nu în El crede ci în Cel care L-a trimis, că pe Acela îl vede cel care îl vede pe Hristos. Efortul Domnului de a se vădi Lumină și Mântuitorul lumii – Eu nu am venit să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea – toarnă gaz pe atitudinea aprinsă a Arhiereilor și oamenilor lor. Nimic din ce grăia Hristos nu este prezentat ca fiind de la El ci de la Tatăl Său. Deși se vădesc cerești, cuvintele Sale nasc atitudini drăcești. Dușmanul lumii își sporește dușmănia. E limpede că nu-i vrea mântuiți pe aceia care-i ține în întunericul necunoașterii. Își pierde robii pentru că Robul Domnului (Ebed Iahve) le zdruncină tunelurile de întuneric ce le zidiseră – de veacuri – în structura intimă a cunoașterii de Dumnezeu în care se mințeau că ședeau. De aici tensiunea zilei de miercuri în planul Săptămânii Mari.

În zori, la Liturghie, planul zilei se adâncește. Evanghelia pe care o citește preotul este cea de la Matei (26.6-16).  În casa lui Simon Leprosul – semn că boala trece, batjocura ba – o femeie, purtând un alabastru, toarnă pe capul Lui mir de mare preț. Un dar neașteptat care contrariază pe ucenici. Ce i-o fi supărat așa? Putem bănui, din alte episoade asemănătoare, că atunci au înțeles ce n-au împlinit spre a fi în acord cu măreția Celui pe Care îl însoțeau. Unii dintre exegeți spun că avem de a face chiar cu Maria, sora lui Lazăr cel înviat, care fiind socotită o femeie sucită nu prea apucase să-și ungă fratele la vremea adormirii lui. Țineți minte, îndată după învierea fiului văduvei din Nain, la masa pusă dinainte de un om  important al acestui sat, Hristos e chemat să mănânce. O femeie face același gest. Toarnă mir. Domnul arată întreaga prețuire pe care o identifică în gestul ei de vădită risipă – în ochii acelorași apostoli. Acum Domnul spune că de fapt femeia îi face Ungere pentru propria Sa moarte. Istoric prin femeia aceasta se deschide lista Mironosițelor. De data aceasta Domnul este uns la apusul zilei învierii lui Lazăr. Atunci, acolo, pe colnicul de taină al Golgotei, vor alerga femeile să ducă ungere unui Mort. Și vor afla un Înviat. Textul Scripturii este dublat de cel al Triodului: „Femeia care era mai înainte desfrânată, degrabă s-a arătat înțeleaptă, urând lucrurile păcatului celui rușinos și plăcerile trupului; aducându-și aminte de rușinea cea mare și de osânda pedepsei, pe care o vor răbda desfrânatele și risipitorii, dintre care cel dintâi fiind eu, mă îngrozesc; dar petrec în obiceiul cel rău, eu nebunul. Iar femeia cea desfrânată temându-se și sârguindu-se, a venit degrabă grăind către Izbăvitorul: Iubitorule de oameni și îndurate, izbăvește-mă de întinăciunea faptelor mele” (Icos, Miercurea Mare). Din textul propriu-zis nu avem aceste amănunte, dar ele se leagă cu cele din Evangheliile celorlalte ungeri cu mir. Obiceiul pare că arată respect dar și o valorizare extraordinară a faptului că Hristos se arăta un bărbat ca nici unul altul. Nu prin tensiunea păcătoasă ci prin Lumina prin care scotea din sufletul lor întunericul păcatelor. Mir pentru înmormântare peste Mirele – amintit de Evanghelia și slujba zilei de ieri – Care a venit să ne redea libertatea de a iubi.

Iritații. De cealaltă parte a poveștii din Evanghelie ucenicii: De ce risipa aceasta? Sunt excesivi în reacții. Erau la masă, deci nu mureau de foame. Hristos era pe val – deocamdată – deci nu se arăta o zi pierdută. Nu le lipsea nimic. Ce să-i fi tulburat așa? Poate faptul că le vorbea despre un sfârșit iminent. Poate că simțeau ca atare sfârșitul și se temeau. Iuda reacționează cel mai ciudat. Își pregătește o poliță de asigurare. Trădează. Pentru treizeci de arginți. Stabilise un preț ieftin pentru vânzare. Era mult sub prețul dat de amărâta aceea de femeie pentru mirul ce-l turnase peste Hristos. Două gesturi. Unul de turnare și altul de turnătorie. Puse în raza aceleiași zile. De ce trădase Iuda? Unii cred că iritat tocmai de această boierie a Mântuitorului. Responsabilul cu punga crede că numai punga contează. Femeia cu Mirul, pocăindu-se, constatase că exact punga nu mai conta. Pocăința face din pungă obiect inutil. Zgârcenia face din mir iritare.

Să nu vă lăsați cuprinși de dezgust dinaintea lui Iuda. Să încercați să nu-i semănați. Iritații de efortul slujirii lui Hristos umplu mereu mesele. Și cred că trădările, turnătoriile, unele ieftine de tot, le vor asigura ratingul necesar supraviețuirii. Luați seamă la femeie. Intuitivă și măreață deopotrivă în smerenia ei. Știe că Hristos nu e unul oarecare. Dacă ea este Maria, sora lui Lazăr din Betania, nu avea chiar nimic de împlinit. Ieșită din rugăciune poate că primise de la Tatăl semn să-i ungă Fiul. Prin Mirul ei Hristos nu mai este mortul tău, sau mortul meu ci este Mortul Nostru. Împăratul Luminii ce urcă Golgota spre a omorî moartea. Un rânjet crește pe fața lui Irod și un sărut. Femeia rămâne de-a pururi vestită pentru că gestul ei este, de-acum, ultimul gest de omenie ce-i însoțește Pătimirea. Undeva, sus, pe drumul ce duce de la Palatul lui Pilat spre Golgota, se va mai opri, după tradiție o femeie – Veronica – ca să-i șteargă sudoarea însângerată. Semne că lista mironosițelor e deschisă. Acum, în Betania, în pragul trădării lui Iuda, o femeie care știe să prețuiască pe Domnul. E ultimul ecou de Osana. De mâine se aude Răstignește-L!

Sursa: tribuna.ro