Cuvânt către tine, fratele meu întru Hristos...

Dragul meu,

Nu de pe poziția unui „apărător al Ortodoxiei” (mult curtată zilele acestea de unii şi de alții) îți vorbesc, ci din frământarea unei inimi pline de toată neputința. Şi întru conştiința că, zilele acestea, urâtorul sufletelor noastre poate să provoace stricăciune şi tulburare în suflete. Să scoată insidios profit în vremuri tulburi...

Nu lingurița euharistică este problema momentului, ci atitudinea noastră față de Hristos prezent în Sfintele Taine. Aici doare. Există, în chip evident, o discrepanță între practica Bisericii de a împărtăşi şi maniera (fie ea binevoitoare) în care autoritățile doresc aplicarea normelor sanitare în spațiul Bisericii. Nu mai amintesc, aici, de cei care nu sunt deloc binevoitori vieții eclesiale, pentru aceştia timpul pare fertil în a semăna cele nelămurite şi încurcate din propriile lor suflete şi în ale altora... dându-şi cu părerea în cele în care nu se pricep şi față de care şi îngerii din ceruri privesc cu sfială.

Două mii e ani de creştinism ne-au învățat ca nu de la Cezar să aşteptăm lămuriri despre cum se trăieşte viața în Hristos. Desigur, simfonia bizantină a fost extraordinară ca bicefalitate de putere şi prin faptul minunat al deschiderii puterii lumeşti pentru Taina Bisericii. Nu bag mâna în foc că beneficiem astăzi de o aceeaşi permeabilitate. Puținătatea trăirii noastre îşi spune cuvântul până în vârful societății, noi creştinii (nici măcar) de duminică suntem de vină. Dar nu la aproapele la putere sau prins în jocul politic e problema, ci la mine.

Desigur, statul vrea să ne ferească de răspândirea bolii. Şi noi vrem. Însă nu cu orice preț. Nu putem primi orice sugestie de practică liturgică nesusținută de un discernământ propriu Bisericii, doar pe baza considerentelor de securizare sanitară. Aici e punctul nevralgic, faptul că statul consideră că nu te poți împărtăşi nealiniat la nişte norme (poate) de bun simț sanitar, dar fără habar de condițiile specifice în care îndrăznim noi nevrednicii să ne apropiem de Dumnezeul cel viu prezent în Sfintele Taine. Cine nu ascultă de rânduielile prevederilor legale, răspunde în fața legii. Dacă nu ne putem plia, ne vom împărtăşi atunci când se vor putea împlini condițiile în care să simțim că ne apropiem cum trebuie de Hristos. Cu conştiință. Acolo unde, cu binecuvântare de ierarh o putem face încă de pe acum, să o facem.

Pandemia va trece. Biserica a încercat, prin discernământul ierarhilor şi al celor rânduiți să binecuvinteze soluții, să ocrotească turma purtătorilor de Hristos cât de bine. Cu siguranță că sunt şi scăpări, şi stângăcii, şi neputințe exprimate la scară mai mare sau mai mică. Un lucru este ştiut însă, faptul că duhul tulburării şi al dezbinării şi al tragerii la răspundere nu este duhul Bisericii. Orice poziționare cum că eu înțeleg mai bine decât ceilalți mă expune. Orice duh polemic şi de judecare a aproapelui lasă urme şi răni.

Când era o problemă, părinții Patericului nu se justificau şi nu argumentau, ci spuneau: ne vom ruga pentru tine. Sfântul Siluan îşi dorea să ajungă să se roage pentru oricare din lume ca pentru sine însuşi. E momentul. Mă pot ruga pentru cei care conduc țara, oraşul, spitalul, firma, Biserica, pentru oricine în nevoie ca Dumnezeu să ajute la desțelenirea soluției de viață pentru noi toți.

Se va arăta mai târziu ce au făcut unii şi alții pentru sufletele păstoriților lor şi poate că unii dintre cei mai vocali şi acuzatori de azi se vor ruşina. Nu cred că poate imagina cineva ca cei mai intenşi şi osârduitori slujitori ai Bisericii să fie infailibili, dar nici mai puțin simțitori ai nevoilor poporului decât alții infinit mai puțin familiarizați cu trăirea eclesială. Duhovnicesc e cel care, văzând încercarea prin care trece aproapele, s-a făcut ca „unul care nu are în gura lui mustrări”, rugător lăuntric, pentru reuşita aproapelui său luat la trântă cu proba de viață, ca pentru sine însuşi.

Câştigătorii acestor zile sunt făcătorii de pace, adică cei care nu smintesc şi nu se smintesc.

Pace tuturor...