Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El. Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie timp-veşnicie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat — mântuirea. Şi nu putem ajunge la mântuire decât dacă fugim de obiceiuri şi de rutină. Numai aşa ajungem la mântuire. Ferice, de mii de ori printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc, după cum ne arată Biserica prin învăţătura Evangheliei, pentru mântuirea lor. Când amarul va fi mai mare în clipa morţii, atunci fericit va fi doar acela care şi-a îngrijit sufletul, s-a spovedit şi astfel are nădejde că se mântuieşte! Mai întâi se citeşte molitfa. Această rugăciune - nu iartă păcatele - care se citeşte înainte de spovedit nu face parte efectiv din conținutul Tainei Pocăinţei. Este o rugăciune care se face în plus de către preot şi prin asta se anunţă că începe săvârşirea unei Taine. Momentul sacru este spovedania curată, efectivă. Trebuie să-ţi mărturiseşti păcatul care are un nume... Şi dacă nu-i lămurit duhovnicul atunci să-i spui şi împrejurarea în care ai săvârşit păcatul. Am auzit de practica spovedaniei colective, în grup - nu are valoare! Nu este validă, pentru că la molitfa de spovedanie îi convine oricui să-şi spună păcatele, dar trebuie să treci prin „transpiraţia” spovedaniei personale. Îţi cere Dumnezeu această jertfă. De aceea am spus că şi spovedania în sine este un canon, că el se umileşte. 

(Arhim. Arsenie Papacioc, Despre Spovedanie și Împărtășanie, Editura Elena, Constanța, 2013, pp. 5-7)