Evanghelia duminicii a VI-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Matei 9, 1-8:

1. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.

2. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!

3. Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte.

4. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?

5. Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?

6. Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.

7. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa.

8. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.

Raportul dintre teorie şi practică este mai tot timpul tranşat în favoarea celei din urmă. Şi asta deşi toată lumea se plânge că dimpotrivă, practica este neglijată pe când teoria este favorizată. Ştim, cu alte cuvinte, ce să facem şi cum să facem, dar nu facem... Este ca şi cum am şti suficient încât să ne apucăm în sfârşit de lucru. Şi nu este deloc aşa.

Practica respectabilă se naşte dintr-o teorie pe măsură

Nu trebuie scormonit prea mult prin circumvoluţiunile nimănui pentru a ajunge la concluzia banală că, de fapt, habar nu avem despre ce anume trebuie să facem şi mai ales cum să facem ceea ce facem. „A şti” este un verb care la noi desemnează o acţiune niciodată completă. Şi atunci de unde pretenţia că ştim când de fapt nu avem nici o treabă cu cunoştinţa adevărată, cu ştiinţa reală? În plus, de ce să favorizăm o practică, o acţiune făcută în necunoştinţă de cauză şi asta mai ales în ceea ce priveşte viaţa credinţei? Căci este riscant să pui la colţ teoria şi să preaslăveşti practica, doar pentru a te alătura corului de bocitoare ale unei practici niciodată concepute, darămite născute. Căci maica oricărei lucrări este cunoştinţa, cunoştinţa cea adevărată, ne învaţă Părinţii. Iar orice practică respectabilă se naşte dintr-o teorie pe măsură.

De unde atunci matricidul la care este supusă peste tot teoria de dragul unei practici rămase astfel orfane, fără sens şi fără consistenţă? E bine că iubim dar cine ne spune că iubirea noastră nu este doar un simplu sentimentalism pus în slujba celui viclean? Ce anume distinge sforţarea psihologică de adevărata asceză? Tuturor practicienilor osânditori ai cunoştinţei, tuturor intuiţioniştilor certaţi cu regula, Evanghelia Duminicii de astăzi le arată care este ordinea firească a lucrurilor în ceea ce priveşte justa măsură dintre teorie şi practică: nici teoria fără practică, nici practica fără teorie, dar mai întâi de practică este teoria.

Ritualul vindecării reale

Teoria sau contemplaţia – după cum le place Părinţilor să numească adevărata cunoştinţă – nu trebuie cu nici un chip separată de făptuire, căci atunci când începem a urca ea ne este imbold şi motivaţie puternică pentru a merge mai departe. Viaţa creştină nu este o viaţă dusă în necunoştinţă de cauză. Înainte de a renunţa, înainte de a dori, înainte de a te ruga, înainte de a implora harul, trebuie să ştim de ce facem toate lucrurile astea...

Iată-l aşadar pe Domnul nostru punând ordine în confuzia morală a vremilor sale: un slăbănog îi este adus spre vindecare şi înainte de a întări legăturile cărnii şi ale oaselor aceluia, El îl spovedeşte, îi iartă păcatele adică, şi apoi îi vindecă şi trupul. Ceea ce se vede se face transmiţător a ceea ce nu se vede. Ceea ce se face vine ca o urmare firească a ceea ce se crede. Căci contemplând credinţa prietenilor slăbănogului, Domnul se minunează şi iartă şi vindecă. El nu se mulţumeşte doar să facă sau doar să zică: înaintea lui nu zăcea o problemă morală ci o fiinţă umană care merita nu jumătăţi de vindecare ci o vindecare totală. Şi trupul îi este vindecat, dar mai înainte de aceasta sufletul este readus la părtăşie cu Dumnezeu.

Dacă Domnul s-ar fi mulţumit doar să-l vindece, actul său ar fi fost redus la o simplă incantaţie magică, un gest care ar fi stors poate lacrimi din ochii celor uşor impresionabili dar care nu ar fi avut absolut nici o relevanţă pentru devenirea lor spirituală. Dar Hristosul Iisus nu doreşte să impresioneze, El doreşte să ne schimbe. Iar acest lucru nu este deloc posibil fără ca şi sufletul nostru cu ale sale puteri să fie luat în considerare mai întâi de orice altceva. Pentru că înţelegem putem fi feriţi de ignoranţă, pentru că raţionăm cu metodele Cuvântului suntem scăpaţi de false intuiţii, pentru că avem gândul lui Hristos avem posibilitatea de a evita făptuiri nedemne. Altfel nu se poate...

Obsesia literei

Că acest lucru nu este suficient de bine înţeles o arată şi atitudinea fariseilor faţă de ideea ca cineva care este vizibil să poată acorda iertarea care nu se vede. Logica lor strâmtă le spunea că Dumnezeul cel nevăzut este singurul în măsură să acorde iertarea. Când însă cineva care se numeşte pe Sine Fiu al Omului acordă cuvânt de slobozire duhovnicească, ei se smintesc. Dacă paraliticul ar fi fost dintr-o dată transformat în Superman probabil că nu s-ar fi scandalizat atât de tare. Dar să fie iertat?

Numai Dumnezeu poate face aceasta, Dumnezeul acela nevăzut, de nesesizat, a cărui existenţă mărturiseşte despre separaţia netă dintre teorie şi practică, între ceea ce este şiceea ce devine... De aceea îi şi mustră atât de amarnic Domnul tocmai pe aceşti farisei, împlinitori ai Legii, practicieni înfocaţi, obsedaţi de literă şi de aplicarea ei. Nu practica le lipsea acelora care dădeau zeciuială din izmă şi din mărar şi chimen, ci tocmai... teoria. Faptele lor nu erau fapte care să conteze în ochii lui Dumnezeu, tocmai pentru că nu se bazau pe o teorie credibilă, pe o cunoştinţă întru toate desăvârşită, adică.

Ce preferă Hristos?

Astfel, fariseii devin vrăjmaşi neîmpăcaţi ai Întrupării, ai Aceluia pentru care teoria şi practica sunt realităţi niciodată separate. Nu poate Domnul să vindece doar trupuri, lucru pe care îl pot face şi alţii... El, Care s-a întrupat pentru noi, ştie că răul cel mai monstruos nu se află acolo ci în mulţimea păcatelor neiertate, în rugăciunile care nu sunt lăsate să zboare spre cer, în mâinile neridicate a implorare. De aceea Domnul vindecă doar când vede urmele credinţei în sufletele oamenilor, ale unei deschideri a cunoştinţei umane înspre cercetările de har dumnezeiesc.

Nu zeciuiala aduce cu sine credinţa tot aşa cum nu orice încăpăţânare pe calea binelui poate mijloci mila lui Dumnezeu. Şi când fapte nu mai sunt rămâne doar credinţa să ne mai poarte înspre Dumnezeu. Când practica se sfârşeşte, resursele ei sunt regăsite într-o contemplaţie statornică a legii lui Dumnezeu, a voii Lui celei sfinte pentru noi. Aşa se şi explică de ce între activismul religios al fariseilor şi credinţa unor prieteni, Domnul nostru o preferă pe cea din urmă. Şi de aici plecând, sădeşte în inima slăbănogului adevărata teologie, care este cea a iertării ziditoare, iar în trupul lui, adevărata statură, aceea a omului drept, nerobit de false percepţii sau mincinoase apucături.

***

Activitate fără plan

„Aşadar, o fiule, cine vrea să ia crucea şi să-I urmeze lui Hristos, prin neîncetata cercetare a gândurilor de sine, prin multa grijă pentru mântuire, prin înţelegere şi multă sârguinţă pentru Dumnezeu şi prin întrebarea slujitorilor lui Dumnezeu, care sunt de acelaşi suflet şi de acelaşi gând şi care poartă aceeaşi luptă, trebuie să-şi sporească, înainte de toate, cunoştinţa şi înţelegerea. Aceasta din motivul ca nu cumva, neştiind pe unde şi cum umblă, să călătorească în întuneric, lipsit fiind de lumina sfeşnicului.

Căci cel ce călătoreşte după socoteala sa, fără cunoştinţa evanghelică şi fără călăuzirea cuiva, de multe se împiedică şi cade în multe gropi şi curse ale celui rău, mult rătăceşte şi prin multe primejdii trece şi nu ştie la ce ţintă va ajunge. Pentru că sunt destui care au trecut prin multe osteneli şi nevoinţe şi au răbdat pentru Dumnezeu rele pătimiri şi scârbe multe. Dar prin faptul că au umblat după socoteala lor şi n-au putut deosebi lucrurile, nici n-au cerut sfatul aproapelui, aceste osteneli ale lor au rămas deşarte şi fără rost.”(Sf Marcu Ascetul, Epistola catre Nicolae monahul)

(text apărut prima oară în Lumina de Duminică din 7 iulie 2006)