„Nu sărăcia te mântuieşte, aşa nici bogăţia nu te osândeşte; şi, precum nici bogăţia nu te mântuieşte, aşa nici sărăcia nu te osândeşte, ci precum ai sufletul şi faţă de bogăţie şi faţă de sărăcie”. (Părintele Arsenie Boca)

Despre oamenii credincioşi se spun multe. În gura lumii pot fi visători, idealişti, poeţi, desueţi, poate habotnici, uşor nebuni, oneşti, sufletişti, luminoşi. De multe ori, bună cuviinţa omului credincios este privită zeflemitor, iar bunul-simţ se confundă cu altceva.

Pragmatismul, mai mult un atribut al productivităţii muncii decât al nobleţii umane, nu intră în caracterizarea omului care a ales să creadă într-o taină simţibilă, fără calcule, analize şi prognoze microeconomice.

Omul pragamatic ştie că munca te înnobilează şi el este un nobil prin bunurile dobândite prin muncă – de fapt, casa şi maşina sunt, alături de trofeele de vânătoare, himere ale blazonului personal.

Omul pragmatic e interesat de piaţă şi de preţul pieţei, de noile tendinţe în modă, de conversiile valutare, de maşină, casă, serviciu bun. Ştie să negocieze, să previzioneze, are o coordonare spaţială a ideilor şi una financiară a timpului.

El se îmbracă şi mănâncă foarte ieftin, ca o caracteristică a pragmatismului parcimonios sau foarte scump, ca o nuanţă pragmatică de utilitate şi publicitate.

Omul pragmatic este ancorat în realitatea caselor de vacanţă, motoarelor, vitezei, borcanelor de murături, bijuteriilor, meeting-urilor, brunch-urilor şi lunch-urilor.

Abordarea cantitativă şi întinderea spaţială a bunurilor materiale, mobile şi imobile vine dintr-un sentiment al nesiguranţei de sine dar, din punct de vedere economic, ca determinant al pragmatismului: „vreau să am!” sau „las’ să fie !”.

,,Vreau să am!“şi ,,Las’ să fie!”exprimă o apropiere sentimentală, pragmatică, faţă de bunuri materiale care nu mai au doar o existenţă fizică, ci o relaţie de intimitate cu proprietarul. Omul pragmatic este prieten cu mobilierul din lemn masiv şi partener cu semenul său.

Omul pragmatic creează o natură umană a celor materiale (haine şi mobilă personalizată) şi destructurează fiinţa, apelându-i atribute ale proprietăţii materiale (angajatul meu, şoferul meu).

Omul pragmatic merge la biserică la nunţi şi botezuri, are icoane în casă, despre fiecare ştiind locul şi preţul de cumpărare.

Omul pragmatic nu te ajută în situaţii de şomaj ciclic sau conjunctural, pentru că el a plecat de jos, munceşte din zori până seara şi îşi preţuieşte efortul. Vorba aceea, lui îi dă cineva ceva gratis? El te ajută doar dacă uzura morală impune, pentru că are destul şi nu mai are ce face cu atâtea lucruri. Câteodată, omul pragmatic te cinsteşte şi te omeneşte la ospeţe, recomandându-ţi cordial gusturile sale pentru că, evident, sunt mai bune decât ale tale.

Omul credincios nu este pragmatic sau nu este lumeşte pragmatic. El nu respinge lumea şi nici mediul economic, care a devenit ecosistem al lumii contemporane. Pentru el, credinţa şi sfinţenia sunt posibile, mai mult ca oricând, în vremuri imposibile.

Omul credincios poate fi bogat sau sărac, la fel ca omul pragmatic.

Omul credincios îşi doreşte să fie nobil prin Duhul Sfânt, cel care este vistier al tuturor bunătăţilor.

Omul credincios este la fel de interesat de piaţă, de preţuri, de tendinţe şi de toate cele de care este interesat şi omul pragmatic. El priveşte cu bucurie, cu bun simţ, cu măsură, cu oftat. Este interesat de tot ce este cu preţ, fără a pune preţ prea mare pe lucruri şi tendinţe.

Omul credincios apreciază progresele ştiinţei, bucurându-se de măsura Logosul-ului în creativitate, invenţii sau inovaţii: „Ale Tale dintru ale Tale!”.

Omul credincios este încântat de măiestria lucrurilor ce ies din mâna sa, binecuvântând pe Dumnezeu pentru talanţii dăruiţi.

La ospeţe, omul credincios frânge pâinea cu dragoste şi închină paharul, dăruind bucurie şi bucurându-se de bucuria celor ospătaţi.

La Biserică, se îmbracă ca pentru Dumnezeu, se aşează ca în faţa lui Dumnezeu, rugându-se smerit şi nevăzut nici de propriul cuget.

Gândirea economică a omului credincios este antagonică gândirii omului pragmatic.

Omul credincios cunoaşte că lucrurile dobândite prin muncă te mântuiesc, doar dacă dăruieşti. El nu dăruieşte bunuri uzate fizic sau moral, ci din acelea la care ţine cel mai mult.

Omul credincios priveşte bunăstarea ca o consecinţă a binecuvântării divine.

El ştie că „de veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele/ Vă voi da ploaie la timp, pământul şi pomii îşi vor da roadele lor./ Treieratul vostru va ajunge până la culesul viilor, culesul viilor va ajunge până la semănat; veţi mânca pâinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi în pământul vostru fără primejdie./ Voi trimite pace pe pământul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi goni fiarele sălbatice şi sabia nu va trece prin pământul vostru” (Levitic, 26, 3-6).

El crede că Dumnezeu poate regenera calitatea apei, pământului şi roadelor sale. În gândirea sa, omul credincios ştie că nu de abilitatea sa economică depinde bunăstarea, ci de calitatea sa morală.

Omul credincios abordează neeconomic fundamentele economice. El vine în viaţă cu credinţă, nădejde şi dragoste şi pe acestea le foloseşte în economia aplicată.

El nu are o privire sustenabilă asupra faptelor sale de comerţ sau de viaţă, ci o privire veşnică a vieţii şi o conştiinţă a faptelor sale, al căror impact este aici şi ale căror consecinţe sunt dincolo. El se poate împiedica fizic, orbit de praful în ochi al planurilor programatice, dar vederea profundă, în substanţa fiinţei şi naturii, sporeşte şi se limpezeşte dincolo de hotarele lumii.

Omul credincios se comportă nobil cu aproapele său, indiferent de poziţia ierarhică. Aproapele este fratele sau prietenul său. Omul credincios nu se teme de tirania şefilor şi nu tiranizează colaboratorii, care conjunctural pot fi subalterni. El nu se teme de ploaia care strică recoltele şi nici de criza economică.

Omul credincios se roagă să nu fie crizat în fiinţă, să nu devină o vieţuitoare în nefiinţă.

Pragmatic gândind, oare cine este adevăratul om pragmatic?!