„Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efeseni 4, 26). Adică, să nu permiteţi nimănui să fie supărat sau mâniat împotriva fratelui său dincolo de apusul soarelui. Aţi auzit de fratele care era neglijent şi leneş, care nu mergea la privegherile de toată noaptea şi care nu-şi împlinea îndatoririle şi pe care fraţii îl ştiau că e un monah neglijent şi nepăsător?

Când s-a îmbolnăvit şi se apropia ceasul morţii sale, fraţii s-au adunat pentru a auzi ceva de folos, sau pentru a-l mângâia, ori poate avea vreo dorinţă să le comunice căci îl ştiau un păcătos, dar, adunându-se cu toţii, l-au văzut plin de veselie şi bucurie. Unul dintre fraţi se supără şi zise:

— Ce este oare ceea ce vedem la tine, frate? Te vedem vesel, deşi te apropii de moarte. Dar noi ştim că nu prea te-ai omorât cu firea, de când eşti în mănăstire, deci, de unde curajul acesta la tine şi veselia de pe chipul tău? Ce ai de spus despre toate acestea?

— Da, fraţilor, zise el, cu adevărat am fost un om nepăsător şi nu mi-am împlinit îndatoririle. Dar am făcut şi un lucru bun, cu harul lui Dumnezeu: n-am osândit vreun frate şi nici n-am supărat pe cineva; şi niciodată n-am lăsat supărare în inima mea pe vreunul dintre fraţii mănăstirii până să apună soarele. Şi precum eu n-am judecat pe fratele meu, nădăjduiesc că nici Dumnezeu nu mă va judeca, căci scris este: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1) şi întrucât eu nu am judecat pe nimeni, nici eu nu voi fi judecat.

Fraţii s-au minunat şi au zis:

— Frate, ai aflat cu mare uşurinţă calea mântuirii.

Iar fratele muri plin de bucurie. Vedeţi cum au luptat Părinţii şi cum au aflat calea mântuirii?

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 191-192)