Dreptmăritori creştini,

Prin pilda Vameşului şi a Fariseului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos biciuieşte păcatul mândriei tuturor fariseilor, din toate timpurile şi din toate locurile, care se cred pe sine drepţi şi dispreţuiesc pe semenii lor. Punându-ne în faţă două portrete diferite, două moduri de comportare, Domnul vrea să ne ajute să vieţuim creştineşte, împodobiţi cu virtutea smereniei, aducătoare de roade duhovniceşti.

Evanghelia de astăzi ne prezintă un fariseu şi un vameş în templu, la rugăciune. Fariseul, socotindu-se superior altora, se laudă cu virtuţile sale şi îi dispreţuieşte pe alţii. Vameşul, neîndrăznind să-şi ridice ochii spre cer, apăsat de remuşcări, suspină cu căinţă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Încheind pilda, Mântuitorul ne arată că vameşul s-a întors mai îndreptat la casa sa decât fariseul, pentru că smerenia lui a fost răsplătită.

Iubiţi credincioşi,

Mândria este o adevărată catastrofă spirituală, care distruge tot ce omul a putut câştiga prin cele mai mari eforturi. Mândria a prăbuşit pe Lucifer din cer, iar Adam din mândrie a pierdut Raiul. De aceea, se spune în popor că „trufia e trâmbiţa căderii”. Trufia, aroganţa sunt înrădăcinate în firea veche şi sunt alimentate de creşterea personalităţii şi a avuţiei personale. Firea cea nouă doreşte să fie cât mai asemănătoare cu Hristos, Care a fost „blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29). Cel ce ne arată calea spre cer nu este nici înger, nici prooroc, nici filozof lumesc, ci Fiul lui Dumnezeu, Care „chip de rob luând, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce!”. (Filip. 2, 7-8). „Ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui Ce judecă cu dreptate” (I Pt. 2, 23).

Cum reacţionăm când suntem supuşi criticii? Căutăm imediat să ne îndreptăţim? Critica ridică în noi amărăciune şi împotrivire? Devenim imediat combativi? Astfel de reacţii dovedesc că suntem stăpâniţi de mândrie. Un duh smerit va accepta să fie judecat de oricine şi va scoate din aceasta un profit duhovnicesc. În Pateric citim că un sihastru bătrân dădea acest îndemn: „Obişnuieşte-ţi inima câte puţin să zică despre fiecare din fraţi: acesta mă întrece în râvnă pentru Dumnezeu. Şi iarăşi: acesta este mai osârduitor decât mine. Şi aşa ajungi să fii dedesubtul tuturor şi în tine să locuiască Duhul lui Dumnezeu. Iar de vei defăima pe vreun om, se depărtează darul lui Dumnezeu de la tine şi te dă întinărilor trupeşti şi ţi se împietreşte inima şi nici o umilinţă nu se află în tine”.

Smerita cugetare sau umilinţa constituie trăsătura cea mai luminoasă a credinciosului adevărat. Această calitate o aveau Sfinţii care, în ciuda darurilor şi virtuţilor frumoase, nu se lăudau niciodată şi se socoteau mereu nevrednici. Când patriarhul Avraam a primit în cortul său pe Preasfânta Treime, zicea despre sine că e „pământ şi cenuşă” (Fac. 18, 27).

Când Moise a fost trimis ca ambasador divin la regele Egiptului, îşi arăta slăbiciunea zicând: „Doamne, eu nu sunt om îndemânatic la vorbă” (Ieş. 4, 10). Contemplându-L pe Dumnezeu, marele prooroc Isaia spune: „Eu sunt un om cu buze spurcate” (Is. 6, 5). Sfântul Apostol Pavel, neîntrecut în râvna sa misionară, afirmă despre sine că este „cel dintâi dintre păcătoşi” (I Tim. 1, 15).

Numai având o astfel de smerenie, văzându-ne micimea noastră în faţa măreţiei lui Dumnezeu, suntem pe adevăratul drum al mântuirii. Pentru a ne numi „creştini” trebuie să avem aceleaşi simţiri, aceeaşi comportare ca Hristos, dar şi podoaba aleasă a sufletului, smerenia, care este conştiinţa nevredniciei personale şi nevoia de a te rezema pe aproapele tău. Nici o pricină de îngâmfare nu avem.

Cu privire la viaţă, astăzi suntem, iar mâine vom fi pradă putreziciunii şi viermilor. Cu privire la merite, ele sunt daruri de la Stăpânul, precum zice Apostolul: „Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7).

În lucrarea sa „Scara Dumnezeiescului urcuş”, Sfântul Ioan Scărarul (†649) afirmă: „Cel ce se mândreşte cu darurile lui naturale, adică cu deşteptăciunea, cu învăţătura, cu citirea limpede, cu vorbirea uşoară, cu destoinicia şi cu toate cele de felul acesta, pe care le are fără osteneală, nu va dobândi niciodată bunătăţile cele mai presus de fire, căci cel necredincios în puţine, va fi necredincios şi în multe şi stăpânit de slavă deşartă”.

Cu ce te lauzi, omule? Cu aurul? Acelaşi aur a fost în măruntaiele muntelui, iar muntele nu s-a lăudat. Cu hainele? Aceeaşi mătase a purtat-o în el şi viermele, iar viermele nu s-a lăudat. Cu sănătatea? O sănătate cu mult mai bună are lupul din pădure, dar lupul nu se laudă. Cu ce te lauzi, creştine? Că eşti mai vrednic decât vecinul tău? Dar el te întrece în multe. Tu posteşti, dar el are dragoste mai multă. Tu faci milostenie, dar aproapele nu se îmbată şi nu-şi înşală partenerul de viaţă. Comparaţia persoanei noastre să n-o facem niciodată cu cei mai slabi decât noi, ci cu cei desăvârşiţi şi vom avea motiv să spunem că noi nu suntem decât nişte slăbănogi şi ticăloşi. Căci mai plăcut este în faţa lui Dumnezeu un păcătos smerit decât dreptul sau virtuosul mândru.

Un părinte filocalic, Cuviosul Teognost zice: „Deşi comoara celor nepătimitori s-a adunat din toate virtuţile, piatra preţioasă a smereniei este mai de preţ decât toate. Ea nu prilejuieşte numai împăcare de la Dumnezeu celui care o are, ci şi intrarea, împreună cu cei aleşi, în locaşurile de nuntă ale Împărăţiei Sale”.

După cum mândria este începutul oricărui păcat, tot aşa smerenia este temelia tuturor virtuţilor. Ea este virtutea specifică a tuturor acelora care s-au identificat întru totul cu Hristos. Nimic nu-l răneşte mai mult pe Satana ca virtutea smereniei, pe calea căreia putem ajunge la cer, de unde el a căzut.

Despre Sfântul Macarie citim că, întorcându-se obosit de la munca zilei, i-a apărut diavolul şi i-a zis: „Tot ceea ce faci tu, fac şi eu. Tu posteşti, eu nu mănânc nimic. Tu veghezi noaptea, eu nu dorm deloc. Te-ai lepădat de bogăţii, eu trăiesc în mare mizerie. Numai ceva ai ceea ce eu nu am şi aceasta îmi cauzează atâta suferinţă”. Cuviosul Macarie l-a întrebat: „Ce este aceasta?”. Diavolul a strigat: „E smerenia ta!” şi ruşinat, a dispărut. Diavolul se teme de cel smerit, fiindcă, după Sfântul Ioan Gură de Aur, „smerenia face din om înger şi-i înalţă sufletul spre cer”.

Putem noi fi în stare să trecem prin umilinţele pe care Dumnezeu ni le cere, ca peste nişte aspecte care nu au importanţă şi care nu întunecă adevărul? Nu putem s-o facem? Înseamnă că nu iubim virtutea umilinţei. E minunat să fim încredinţaţi că prin noi înşine nu suntem nimic şi că tot darul desăvârşit vine de la Împăratul cerurilor, încât putem mărturisi cu Apostolul Pavel: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (I Cor.15, 10).

Cel ce are smerenie nu se socoteşte mai drept decât semenii, ci lucrează cu frică la mântuirea sa. Tocmai la aceasta ne îndeamnă marele scriitor creştin Thomas de Kempis (†1471), prin cuvintele: „Nu te socoti mai bun decât alţii, ca nu cumva, poate, să fii socotit mai rău în faţa lui Dumnezeu”.

Iubiţii mei,

Dacă avem smerenie, rugăciunile noastre vor fi ascultate ca ale vameşului şi viaţa noastră va fi plină de roade binecuvântate, spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul celor din jur şi al societăţii în care trăim.

Prin smerenie ne vom da seama că viaţa noastră este o clipă faţă de infinitatea lui Dumnezeu, dar această clipă ne este dată pentru a realiza în lume ceva din Legea eternă a Ziditorului. Oricât am realiza, trebuie să ne socotim „slugi netrebnice”, care ne-am împlinit doar datoria (cf. Lc. 17, 10).

Cel semeţ şi îngâmfat se poate prăbuşi, pierzând comoara darurilor sale, în timp ce creştinul smerit şi sărac cu duhul poate atinge culmea frumuseţii morale, bucurându-se întru Domnul. Smerenia este tot atât de importantă pentru evlavie ca rădăcina pentru plantă. Ea este rădăcina şi temelia oricărui bine. Iată de ce Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: „Îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Pt. 5, 5). Amin.