Cel care are de luptat cu toţi aceşti duşmani, trebuie să cunoască felul de luptă al fiecăruia. Acelaşi om trebuie să fie şi arcaş, şi aruncător cu praştia, şi căpetenie, şi ostaş, şi general, şi pedestraş, şi cavalerist; să ştie să lupte şi pe mare, şi pe metereze. În bătăliile obşteşti, fiecare ostaş lup­tă cu arma pe care o are şi cu ea atacă şi se apă­ră de duşmani; în lupta pe care o are de dus preo­tul nu-i aşa. Dacă cel care vrea să învingă nu cunoaşte toate felurile de luptă, diavolul ştie să ră­pească oile, că bagă înăuntrul Bisericii pe tâlharii săi prin acea parte pe care preotul n-a păzit-o bine. Dar asta nu se întâmplă când diavolul sim­te că păstorul ştie toate ştiinţele şi cunoaşte bine toate vicleniile lui.

De aceea preotul trebuie să se întărească din toate părţile. O cetate, atâta vreme cât este în­conjurată de ziduri puternice, îşi râde de asedia­tori, că e întărită bine; dar dacă se face în zid o spărtură, numai de mărimea unei portiţe, nu mai este de niciun folos celălalt zid înconjurător, deşi stă în picioare. Tot aşa şi cu cetatea lui Dum­nezeu. Când înţelepciunea, ştiinţa şi priceperea păstorului sufletesc o înconjoară din toate păr­ţile, ca nişte ziduri puternice, toate meşteşugirile duşmanilor se termină cu ruşinea şi batjocura lor, iar locuitorii dinăuntrul cetăţii rămân nevă­tămaţi; dar dacă un duşman poate să dărâme o parte din zidul cetăţii, el, chiar dacă nu o cuce­reşte toată, totuşi prin acea parte vatămă, ca să spun aşa, tot restul.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 140)