Chiar şi pentru cei mai optimişti dintre noi, este evident că Uniunea Europeană se confruntă, în ultima vreme, cu probleme serioase. Dincolo de analizele de ordin politic sau de altă natură, aş vrea să investighez, din perspectivă teologică, această fragilitate, în continuă creştere, a Europei. Voi pleca de la constatarea că Uniunea Europeană este o construcţie politică bazată pe unele valori din care a fost îndepărtată orice posibilă nuanţă de ordin religios, în speţă creştin: demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept se doresc a fi impuse „de la sine”, fără a mai invoca vreo altă autoritate. Chiar dacă recunoaşte că valorile sale fundamentale sunt inspirate „din moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei”, Dumnezeu a fost îndepărtat din acest proiect politic, primind doar statutul de tolerat, la capitolul libertăţi religioase. Iar El a acceptat, cu smerenie, locul indicat. Nu degeaba se spune în Apocalipsă (3, 20): „Iată, stau la uşă şi bat!”. Dacă noi Îl scoatem afară sau nu-L primim cu totul în inima noastră, Dumnezeu ne respectă libertatea, dar nu se depărtează de la noi, ci se plasează în imediata noastră apropiere, smerindu-se precum săracul Lazăr, cel ce şedea la poarta bogatului nemilostiv (Cf. Luca 16, 19-31). Dragostea Lui se lasă răstignită de răutatea noastră, dar noi suntem cei care, precum se vede, avem de suferit, străduindu-ne să construim pe pământ ceva fără El. Cuvântul Domnului Hristos e categoric, fie că ne convine, fie că nu: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Nimic bun, se înţelege, căci răul îl săvârşim şi singuri.

Se poate, deci, construi ceva durabil doar pe bază de „valori”? E o întrebare ce poate fi lărgită dincolo de sfera politică, într-o societate contemporană ce are un adevărat cult pentru ideea de „valori”. Da, e minunat că avem valori şi că le cultivăm. Problema este că o valoare, luată „în sine”, nu face nici cât hârtia pe care este consemnată, dacă nu este şi întrupată de cineva. Degeaba vine un patron şi spune angajaţilor că una dintre valorile firmei sale este, spre exemplu, onestitatea în comunicare, dacă el însuşi nu se comportă conform acestei valori. Nu e credibil preotul – ca să dau un exemplu din ograda proprie – care îndeamnă pe credincioşi să postească, dacă el însuşi nu-şi asumă această asceză. Nu e suficient să spui copilului tău că nu este bine să fure, trebuie să te şi vadă că tu respecţi acest imperativ moral. Oamenii nu au nevoie doar de repere teoretice, adevărata sursă de inspiraţie o reprezintă modelele vii din jurul lor. Pe tema aceasta, a raportului dintre învăţătură şi persoană, a fost realizat, în 2002, filmul artistic american „Time Changer”. Un profesor de teologie din 1890 are şansa de a călători în timp, până în zilele noastre, şi de a constata ce schimbări s-au petrecut la nivelul moralei societăţii. Concluzia este că, odată ce s-au separat învăţăturile moralei creştine de Hristos Însuşi, lumea a degenerat. În 1890, în America era o rată „îngrijorătoare a divorţurilor, de 5%”, ni se spune în film; ori acum se apropie de 50% şi pare a nu mai îngrijora pe nimeni... Nu e suficient să predai cuiva învăţăturile creştinismului, dacă nu i-L faci cunoscut şi pe Cel ce este autorul acestora. Până şi satana, ne spune unul dintre personajele acestei pelicule cinematografice, nu are ceva împotriva moralei – la limită, chiar o poate accepta. De aceea, ar adăuga creştinul fidel spiritualităţii filocalice, atunci când un creştin sporeşte în virtuţi, cel mai mult se bucură diavolul slavei deşarte, care imediat vine cu ispitele de-a dreapta. Fără autoritatea lui Hristos, moralitatea devine doar o problemă de opinie. Nici un standard nu mai este bătut în cuie. Cineva poate chiar să vină să spună că e bine să furi şi să impună asta ca valoare în societate – apropos de mesaje precum: „lăcomia e bună”.

Aşadar, fără prezenţa Persoanei divine, care o inspiră, orice valoare îşi pierde din substanţă, din autoritate, şi se relativizează. Uniunea Europeană s-a clădit pe nişte valori care încep să se clatine şi aici este explicaţia atâtor fragilităţi, tensiuni şi slăbiciuni. Mai întâi, L-a tot îndepărtat pe Dumnezeu, şi asta nu de azi, de ieri. A rămas, treptat, doar cu un set de valori, valori care însă nu pot exercita o autoritate asupra omului contemporan precum Dumnezeu Însuşi. Acum este etapa în care aceste valori se pervertesc tot mai mult, până când vor deveni de nerecunoscut pentru cei ce le cunosc sursa de inspiraţie. Să luăm doar cazul libertăţii de exprimare, dusă la extrem şi transformată în libertate de a ofensa, sau cel al nediscriminării pe motiv de orientare sexuală, ce a devenit argument pentru a submina valoarea numită „familie”, prin promovarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex.

Asistăm la o a doua cădere a omului european, mai cumplită decât prima, când a părăsit Persoana pentru valoare. Acum părăseşte valorile sale tradiţionale pentru închipuite şi ineficiente „valori moderne”. Cel mai mare pericol pentru Europa îl reprezintă ea însăşi, nimeni altcineva. Cine este vinovat, spre exemplu, de scăderea natalităţii în toate statele europene, inclusiv în România? Alţii pot doar profita de aceste slăbiciuni, dar nu ei vor da lovitura de graţie. Simte Europa că are nevoie de un Mântuitor? Şi, mai ales, că acesta nu trebuie căutat decât în propria ogradă, acolo unde El este prezent de două mii de ani? Cred că răspunsul depinde de fiecare european în parte.