Dar ce suferință nu a lăsat Dumnezeu omului în veacul acesta! Ca și cum omul nu ar fi suferit de-ajuns de-a lungul veacurilor... Nu, pur și simplu, omul nu și-a dat seama de prezența lui Dumnezeu în suferința sa. Dumnezeu îngăduie ca omul să sufere acum fără a Se descoperi pe Sine ca pricină a acelei suferințe; El dorește ca omul să ajungă în culmea deznădejdii. Ce Dumnezeu crud trebuie să fie acesta! Nu, ci dragostea nesfârșită și nemăsurată a lui Dumnezeu îl face să îngăduie să suferim atât de mult. Omul a socotit că își este de ajuns, și chiar și acum crede că poate să scape de soarta sa prin propriile eforturi. Să scăpăm! - iată singurul nostru gând. Tot ce dorim este să scăpăm de nebunie, de iad, de viața modernă. Dar nu putem scăpa!!! Trebuie să trecem prin acest iad și să-l primim, știind că dragostea lui Dumnezeu este cea care ne pricinuiește suferința. Ce chin cumplit! - să suferi astfel, neștiind de ce, gândindu-te că nu este nici un motiv. Motivul este dragostea lui Dumnezeu - o vedem oare cum strălucește în întuneric? - suntem orbi. Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne; Sfântă Marie Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoșii. (Părintele Serafim Rose)

(Cerească Înțelepciune de la cei de Dumnezeu luminați Dascăli despre Cum să biruim deprimarea, ediția a 2-a, traducere de Constantin Făgețan, Editura Sophia, București, 2008, p. 61)