La Sfântul Ioan Scărarul se întâlnesc minunate cugetări despre trup, acest aliat al nostru, perfid şi trădător. El scrie: „Nu ştiu în ce fel să-l leg pe trup, acest prieten al meu!... Mai înainte de a-l lega pe el, se şi dezleagă! Mai înainte de a începe să-l judec, mă împac cu el. Mai înainte de a începe să-l chinui, sunt înclinat să am milă de el. Cum să-l urăsc pe acela pe care sunt chemat să-l iubesc prin fire? Cum mă voi elibera de el, cu care m-am legat pe veci? Cum voi omorî pe acela ce va învia odată cu mine? Ce dovezi întemeiate voi oferi aceluia care poate, în folosul său, să riposteze cu atâtea obiecţii fireşti? El îmi este şi ajutător, şi vrăjmaş; şi apărător, şi potrivnic; şi susţinător, şi trădător! Când îi fac pe plac, se războieşte împotriva mea. Când îl istovesc cu postul, devine neputincios. Dacă îi dau odihnă, devine fără rânduială. Pus la muncă, nu rabdă. Dacă îl întristez, îl arunc în mare nenorocire. Dacă îl rănesc, nu mai am cu cine dobândi virtuţile. În acelaşi timp îl urăsc pe el şi îl iubesc. Care este taina cu privire la mine? Cu ce scop sunt uniţi în mine aceşti rivali (sufletul şi trupul)? Cum îmi sunt mie însumi duşmani şi prieteni? Spune-mi tu, spune-mi, o, iubitul meu soţ, trupule al meu! Căci nu merg să întreb pe altul despre tine. Spune-mi, cum aş rămâne nerănit de tine? Cum să birui chinul tău asupra mea, după ce am ales de bunăvoie să te stăpânesc?”

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Curăţia, tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sofia, p. 70)