În clipele critice este nevoie întotdeauna de prezenţă de spirit şi de vitejie. În timpul ocupaţiei germane (în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, italienii au fost aliaţi cu germanii. În Grecia, ocupaţia germană s-a manifes­tat mult şi prin prezenţa italienilor), italienii luau 5-6 animale, veneau pe ogorul nostru şi le încărcau cu pepeni. Odată le-am spus: „Pepenii aceştia i-am lăsat pentru sămânţă. Pe ceilalţi luaţi-i!”. Italianul ridică biciul şi-mi spune: „Îl vezi?” Atunci am luat biciul şi am început să mă uit la el... „Bone!” îi spun. Adică: „Este bun!". De parcă mi l-ar fi arătat ca să-i spun dacă este frumos. Atunci, s-a risipit mânia, a început să râdă şi a ple­cat, îmi aduc aminte de o întâmplare, atunci, cu răz­boiul răzvrătiţilor. Odată, doi militari s-au dus la o bostănărie să ceară de la proprietar să mănânce vre­un pepene, vreo roşie. Şi-au lăsat puştile lor la mar­ginea ogorului şi înaintau. Proprietarul, de îndată ce i-a văzut de departe, a luat puşca şi voia să tragă în ei. Atunci un militar apucă o roşie şi strigă: „Lasă arma, că de nu îţi arunc o grenadă!” Iar acela a lăsat arma şi a plecat.

- Ce prezenţă de spirit şi vitejie!

- Un alt militar şi-a agăţat mantaua ceva mai departe de el, într-un păr sălbatic, întrucâtva la ve­dere. Peste puţin a coborât un răzvrătit din munte şi era cât pe ce să-l prindă. „Şefule, ce să fac cu aces­ta?” a strigat soldatul întorcându-se spre manta. După aceea, ca şi cum şeful lui i-ar fi făcut un semn în acest sens, îi spune răzvrătitului: „Adu arma aici!” După care, i-a luat arma şi astfel l-a dezarmat.

- Dar şeful a fost mantaua, Părinte?

- Da, mantaua. Vezi, el era unul singur şi avea numai mantaua, dar l-a dezarmat pe celălalt. În fe­lul acesta, a adunat o grămadă de arme de la răzvrătiţi. E trebuinţă de vitejie. Îmi aduc aminte de un monah rus din Sfântul Munte. Atunci când hoţii au mers să-l prade, în clipa când se căţărau pe perete, a ieşit şi le-a strigat de sus: „Cu ce vreţi să vă lovesc? Cu 6 gloanţe sau cu 12?”. Atunci, aceia au luat-o la fugă. Un altul, atunci când au mers hoţii la chilia sa, a luat tigaia şi se făcea că telefonează: „Da, au venit hoţii etc.!” Aceia au crezut că anunţă poliţia şi au fugit. Altădată iarăşi, unul foarte mare la trup, ca un gigant, l-a apucat pe un cioban de gât ca să-l su­grume. Ciobanului sărmanul, i-au ieşit ochii afară din orbite de frică. Atunci, acela îl întreabă: „Ce mă priveşti aşa sălbatic?". „Mă gândesc în ce râpă să te arunc", i-a răspuns ciobanul. Atunci celălalt s-a te­mut şi l-a lăsat.

De aceea spun, să nu se piardă nimeni cu firea. Să-şi păstreze sângele rece şi să-i lucreze mintea. Pentru că de nu-i lucrează mintea, chiar şi dintr-o simplă prostie poate trăda. Orice s-ar întâm­pla, trebuie să te rogi, să te gândeşti şi să acţionezi. Cel mai bine este ca să încerci să înfrunţi o situaţie grea într-un mod duhovnicesc. Astăzi însă, lipsesc amândouă vitejiile. Nu există nici vitejie duhovni­cească, care se naşte din sfinţenie şi îndrăzneală că­tre Dumnezeu, pentru a înfrunta o greutate în mod duhovnicesc, nici vitejie firească nu există, ca să nu se înfricoşeze cineva în vreo primejdie. Trebuie ca cineva să aibă multă sfinţenie ca să frâneze un rău mare. Altfel, pe ce se va sprijini? Dacă un suflet dintr-o mănăstire are vitejie duhovnicească, vei vedea cum pe cel ce vine cu scop rău îl va înţepeni cu un picior în curte şi celălalt afară. Îl va lovi în cap în mod duhovnicesc, cu Rugăciunea lui Iisus, iar nu cu pistolul. Va face puţină rugăciune, iar celălalt va ră­mâne acolo afară nemişcat. Va rămâne... „de strajă!”

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 243-246)