„Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” (Marcu 8, 34-38; 9, 1)

Evanghelia care se citește la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva coincide cu cea din duminica a treia a Postului Mare și din duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, fiind un fragment de la Evanghelistul Marcu referitor la „purtarea crucii” în sensul de asumare personală a unei misiuni și, în același timp, a unei ascultări primite de la Dumnezeu.

La vremea când Domnul Iisus rostea aceste cuvinte, crucea era unul dintre cele mai înfricoșătoare instrumente de supliciu pentru răufăcători și răsculați, o caznă grea care se încheia cu moartea. Însă prin răstignirea Domnului Hristos pe ea, crucea a devenit un semn al sacrificiului total, deopotrivă trupesc și duhovnicesc.

Pentru generațiile primilor creștini, „luarea crucii” însemna urmarea lui Hristos în moartea martirică, la modul cel mai literal. Unii scriitori bisericești, printre care Tertulian, erau de părere că mântuirea se obținea doar prin martiriu. Acesta este motivul pentru care Sfântul Antonie cel Mare a părăsit la un moment dat pustietatea și a venit în Alexandria unde purta de grijă creștinilor întemnițați, sperând că va fi învrednicit și el de moartea mucenicească. Neîntâmplându-se așa, marele anahoret a plecat la locul său de viețuire, crezând că Dumnezeu l-a considerat nevrednic. Însă, în urma unei vedenii, a înțeles că și monahismul practicat de el echivala cu vărsarea sângelui pentru Hristos, în viața de toate zilele. De atunci și până astăzi, monahii prin starea lor de creștini-model, care se leapădă de toate ale lumii de dragul lui Dumnezeu, fără ca prin aceasta să disprețuiască lumea, întrupează în ei înșiși sacrificiul total. Sunt asociați cu nevinovăția paradisiacă, iar tunderea în monahism se mai numește „luarea chipului îngeresc”, fiindcă de acum înainte ei trăiesc în trup ca și cum s-ar afla în afara lui. Din acest motiv, Evanghelia asumării crucii se citește și atunci când un novice este tuns în monahism, dar și în ziua de prăznuire a acestei sfinte cuvioase despre care nu se știu prea multe și, tocmai de aceea întrupează discreția desăvârșită, smerenia, lepădarea de toate și puritatea.

Însă Hristos nu îi cheamă doar pe călugări și călugărițe să se lepede de sine și să urmeze Lui, ci pe toți cei care se numesc creștini. Lepădarea de sine și urmarea lui Hristos este asemănarea cu El de-a lungul întregii vieți. Mai concret, înseamnă asumarea condiției în care ne aflăm, fără a ne eschiva de la greutăți și de la momentele dificile ale vieții, fără a da vina pe altcineva pentru propriile eșecuri și neputințe, ci suportând și sprijinind pe alții. Uneori alte persoane ne devin nouă înșine „cruce”, pentru că ne chinuiesc. Nu înseamnă că trebuie neapărat să le acceptăm mereu toate capriciile, ci mai degrabă că, dând dovada urmării lui Iisus prin răbdare și blândețe, suntem datori să încercăm a-i câștiga și pe ei pentru Evanghelie.

Prin întrebarea retorică „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?”, Domnul accentuează șubrezenia așa-ziselor câștiguri omenești, fie ele materiale sau poate temporale. Într-un final toate se epuizează sau își pierd rostul. Cel ce încearcă să se eschiveze de la problemele inerente ale vieții, menajându-se poate adesea pe spinarea altora, acela își scapă poate suflarea pentru o vreme, dar nu sufletul. Prin contrast, cel care își jertfește pentru cei din jur - care sunt chipuri ale lui Hristos - timpul propriu, energia, răbdarea, bunătatea și pune în slujba acestora talanții primiți de la Dumnezeu, acela își va salva sufletul. Sau mai bine zis, și-l pune tocmai astfel în valoare. Contrastând cu imaginea omului de succes de azi, care câștigă lumea întreagă prin celebritate, bani, originalitate, putere, creștinul își oferă totul, chiar și propria persoană, lui Hristos.

Iisus continuă printr-o a doua întrebare retorică, menită să accentueze valoarea inegalabilă a sufletului: „Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?”  Omul a fost creat pentru nemurire, iar moartea a venit pe de o parte ca plată pentru păcat, iar pe de alta, așa cum se spune în slujba înmormântării, ca răutatea, stricăciunea lăuntrică să nu se înveșnicească în noi. Azi, când fiecare om devine în lumea postindustrială doar un simplu număr de identificare pentru casa de sănătate, de pensii, bănci, instituții de credit, când totul se cumpără și se vinde, cuvintele Psalmistului David ne trezește la realitate: „Răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea” (Ps. 48,8-9). „Câștigarea lumii” prin celebritate, avere, putere este efemeră. Ele sunt inutile atunci când Dumnezeu ne cheamă din lumea aceasta. Pentru sufletul nostru, care e adevăratul nostru mărgăritar, nu putem da nimic în schimb. Doar Hristos, Care a înviat, ne răscumpără din moarte.

Ne-urmarea lui Hristos, numită aici „rușine” față de El, se poate înțelege fie prin jenă de a ne exprima public identitatea noastră de creștini, vrând să fim în rând cu lumea, fie prin refuzul de a împlini îndemnurile Domnului, poate din comoditate, sau mai adesea din frica de a nu pierde timp, avere, poziție socială. Desigur, uneori facem acestea de voie, alteori instinctual, pentru a ne auto-conserva, pentru a ne salva sufletul, însă ni-l salvăm doar pe moment. Aceasta nu se taxează printr-o pedeapsă exemplară venită din partea Marelui Judecător la sfârșitul veacurilor. E drept, Iisus afirmă că „Se va rușina” de noi înaintea Tatălui ceresc și a îngerilor, adică în mod public, vizibil tuturor. Dar „rușinarea” Lui nu seamănă cu rușinea noastră, ci e un fel de a spune că El nu Se va regăsi în sufletul nostru. Deși va încerca să Se oglindească în noi, nu va reuși, iar aceasta nu din pricina neputinței Sale de a ierta, ci pentru că noi am devenit „opaci”, netransparenți pentru Dumnezeu. Ne-am închis în eul nostru, iar unul dintre cele mai mari păcate dacă nu cel mai mare, peste care Domnul nu poate trece, este egoismul.

Cei care știu să aprecieze mărgăritarul sufletului, care se șlefuiește prin dăruirea de sine, nu vor gusta moartea. După cum Sfânta Parascheva odihnește în racla sa din catedrala de la Iași, dar ajută pe cei care îi cer ajutorul, tot așa și ceilalți creștini nu mor, ci odihnesc în somnul de veci, așteptând să se trezească și să-L vadă pe Fiul Omului venind în slava Sa. Sfânta ocrotitoare a Moldovei este pentru toți un exemplu practic al faptului că, neadunând comori pe pământ, nici faimă și nici căutând inutil prelungirea vieții, sufletul poate fi câștigat pentru vecie.