Cel care simte păcătoşenia lui şi suspină din adâncul sufletului său este mai presus decât cel care poate să învieze morţii, sau decât cel care poate să folosească întreaga lume cu învăţătura lui. Prin rugăciune, sufletul nu oboseşte ci se odihneşte când grăieşte cu Dumnezeu. Acest lucru este în firea lui: să se afle lângă Dumnezeu.

Ca să ne rugăm cu inima pentru semenul nostru trebuie să-l iubim şi să-l compătimim. Să ieşim încetul cu încetul din egoismul noastru, şi să începem să-i iubim şi să suferim împreună cu semenii noştri, dacă dorim ca rugăciunea noastră să fie din inimă. Să facem din durerea lor durerea noastră!

Mişcă continuu mătăniile, ca „maşina să meargă”, să se pună în mişcare „mecanismele” duhovniceşti, inima să lucreze de una singură. Mătania aruncă „gloanţe” duhovniceşti de fiecare dată când zici rugăciunea. Este ca şi cum ai trage în diavol şi el nu se apropie.

Somnul foloseşte mult trupului după apusul soarelui. Dar şi privegherea după apusul soarelui foloseşte mult sufletului. Rugăciunea de noapte ajută mult şi este mai folositoare pentru creşterea noastră duhovnicească, aşa cum ploaia liniştită de noapte foloseşte mult creşterii plantelor.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica Filocalie, Editura Egumeniţa, 2009, p. 41)