Era în 1941, în anii grei ai celui de-al doilea Război Mondial. Atunci Grecia se afla sub cizma nemţilor. Iar Macedonia trăia zilele celei mai înfricoşătoare sclavii pe care a cunoscut-o în decursul istoriei. Aici asupri­tori au fost vecinii bulgari de aceeaşi credinţă cu noi. Mulţi spun că singura pricină a ororilor săvârşite de bulgari a fost cruzimea lor. Din iubire pentru adevăr trebuie să mărturisim, aşa cum am aflat de la martori oculari, că fraţii noştri macedoneni au suferit chinuri înfrioşătoare şi de la ai noştri, adică de la grecii care erau înrolaţi în armata duşmanilor, precum şi de la bulgarii care trăiau prin satele greceşti.

Unul din aceştia a fost şi Atanasie care, înainte ca nemţii să spargă frontul, fusese subalternul lui Hara­lambie în armată şi care a fost ajutat de multe ori de către acesta.

Era o zi de primăvară. Deodată s-au auzit prin munţi, în oraş, pe drumuri răcnete şi vaiete. Comita­giii (membru al unei organizaţii revoluţionare care lupta în trecut pentru eliberare) coborâseră din munţi şi junghiau pe toţi cei care le ieşeau în cale. A fost un măcel de nedescris. Pretutindeni zăceau trupuri înjunghiate.

În acea vreme se răspândise faima harismaticului Stareţ Gheorghe Karslidis din Sipsa. Acesta a reuşit să ascundă un mare număr de oameni în mănăstirea lui, ca un al doilea Avdie (III Împ. 18, 3-4), care a ascuns pe prooroci de urgia Izabelei. Timp de trei-patru zile le-a asigurat şi hrana. Printre ei era şi Haralambie, împreună cu unul din fraţii lui gemeni, Damian, care avea atunci în jur de şaisprezece ani. După aceea comitagiii i-au înfrico­şat trăgând în aer mai multe focuri de arme. „Şi în cele din urmă au plecat. Şi astfel a putut pleca fiecare la lucrul său.”

Atunci Haralambie a luat căruţa cu cai şi a mers în pădure pentru a aduce lemne. La fel au făcut şi mulţi alţii. Dar nu a trecut mult timp şi au observat că li se întinsese o capcană. Deodată s-a auzit o voce puter­nică:

- Halt! Mâinile sus (redau această întâmplare precum mi-a povestit-o Stareţul Haralambie)!

Peste puţin timp toți acei oameni se aflau prizo­nieri în mâinile comitagiilor.

- Nelegiuiţilor, v-am prins! Toți sunteţi nişte iscoa­de!

Cel care îndrăznea să protesteze primea ca răs­puns o lovitură de baston (de cauciuc). „A trecut, spu­nea Haralambie, pe lângă noi, comitagiul. A început cu mine:

- Iscoadă nelegiuită!...

Eu i-am spus:

- Priveşte în fața ta, acesta este fratele meu, este încă mic, iscoade suntem noi? Pentru Dumnezeu...

Ca răspuns am primit două lovituri de baston. Ce să zic? Află dreptatea dacă poți. Am tăcut din gură. Ne-au dus în lagăr în afara Dramei. După ce ne-au încuiat pe toți într-o cameră mare, ne-au ţinut fără pâine şi apă timp de o săptămână. În fiecare zi, dimineața şi seara, treceau câţiva soldaţi. Unul ne lovea cu cizmele de fier, altul ne bătea cu bastonul, altul cu pumnii, altul cu băţul etc.

Eram flămânzi, dar nu ne dădeau nimic de mân­care. La un moment dat unul dintre noi striga deznă­dăjduit: „Mi-e foame!” I-au răspuns: „Na mâncare!” şi au început să-l bată.

Altul striga cu disperare: „Apă, apă, ard de sete!” Atunci comitagiul i-a răspuns: „Nu avem apă. Avem în­să urină.” Iar acela, fiind ars de sete, a spus: „Adu-mi orice, fie şi urină.”

La un moment dat, aşa cum stăteam în închisoare, am văzut un soldat cunoscut. Când am privit mai bine, l-am recunoscut pe Atanasie. „Slavă lui Dumne­zeu, mi-am zis, suntem salvaţi, este prietenul meu.” M-am apropiat cu curaj şi l-am întrebat: „Tanasi! Tanasi! Ce faci?” Atunci „prietenul” meu Atanasie s-a apropiat şi a început să mă lovească cu bastonul. M-a bătut măr. Era şi el unul dintre trădători.

În această stare, dispreţuiţi şi bătuţi, am petrecut şase zile. La sfârşitul săptămânii a ajuns şi vestea cea mai întristătoare, aceea că eram osândiţi la moarte. Urma să fim bătuţi până la exterminare. Am îngheţat cu toţii.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie - Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 32-34)