Aşa a petrecut Cuviosul Nectarie în chilia Vigla, cu fratele său Atanasie, în neîncetată rugăciune, în cântări dumnezeieşti şi în mângâierea Duhului Sfânt, până în anul 1862, când s-a sfinţit biserica de la Schitul Românesc Prodromu. Apoi s-au aşezat amândoi în schit. Şi a rămas schimonahul Nectarie în Prodromu încă 40 de ani, până la sfârşitul vieţii, făcând ascultare cu multă smerenie împreună cu toţi fraţii şi părinţii.

Spuneau ucenicii Cuviosului Nectarie şi aceste cuvinte despre dânsul:

– Niciodată nu l-am văzut râzând sau glumind, ci ochii în jos avându-i plecați și adăpaţi în lacrimi, gândind la înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu ce va să fie. De multe ori ofta cu greu şi slobozea lacrimi din ochii lui. Avea neîncetat sfânta rugăciune în gură. Era sculptor foarte bun de cruci de lemn; ştia şi mreji a împleti şi ibrişin a toarce.

Spuneau iarăşi ucenicii lui că părintele Nectarie avea mare evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Căci, cu ajutorul ei a dobândit darul Rugăciunii lui Iisus şi a învăţat în chip desăvârşit cântarea bisericească. Tot cu puterea ei a fost izbăvit de otrăvire şi de zavistia oamenilor şi a viclenilor diavoli. Pentru aceasta a compus în cinstea Maicii Domnului cele mai alese axioane, iar la praznicele ei „cânta ca un înger de frumos”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 486)