În sinaxare sunt multe categorii de sfinţi. Sunt unii care s-au botezat la o vârstă adultă, alţii care, deşi botezaţi din fragedă pruncie, după o viaţă plină de păcate, s-au pocăit şi au dobândit în partea a doua a vieţii cununa sfinţeniei. O categorie aparte de sfinţi o reprezintă cei care încă de la naştere s-au arătat a fi plini de Duhul Sfânt. Pentru unii (mai ales pentru cei şovăielnici în credinţă) pare un lucru greu de crezut că ar putea să existe copii cu viaţă sfântă încă de la concepere. Că un bebeluş poate alege să primească a fi alăptat doar din sânul drept al maicii sale. Sau să fie atât de postitor încât să nu primească a fi alăptat nici măcar din acest sân dacă mama a mâncat carne sau a băut vin. Şi totuşi, aşa a fost în cazul Sfântului Simeon (trăitor în Antiohia veacului VI), ale cărui moaşte se află în zilele acestea la Iaşi, alături de cele ale Sfintei Cuvioase Parascheva. E un lucru greu de acceptat pentru mentalitatea omului de astăzi faptul că un copilaş ar putea să aibă un asemenea comportament. Asta pentru că există concepţia că, până nu începe să vorbească şi să aibă o comunicare raţională, un copil e un soi de "animăluţ de casă", complet neputincios. Mai exact, nu este tratat ca o persoană. (Ca o paranteză: deloc întâmplător, trăim în epoca în care doi specialişti în bioetică medicală au îndrăznit să facă o propunere şocantă, într-o revistă medicală prestigioasă, aceea de a se permite eutanasierea copiilor bolnavi în primele luni de după naştere, argumentând că aceştia n-ar fi încă persoane, după cum - în concepţia lor - nici fetusul nu este!).

Aşadar, cum este posibil ca un bebeluş de doar câteva zile sau luni să poată face astfel de alegeri? De ce nu au toţii copiii născuţi comportamente de genul acesta, ci doar unii? Pentru a răspunde la aceste întrebări, este nevoie să înţelegem un lucru esenţial: există o legătură extrem de strânsă între părinţi şi copii, cu mult peste ceea ce putem noi sesiza, chiar şi cu mijloace ştiinţifice. Fiecare copil vine pe lume cu o moştenire anume. Putem spune despre un copil că moşteneşte ochii mamei sau nasul tatălui, un talent anume sau o predispoziţie către un tip de activitate, dar şi că tot ceea ce părinţii au trăit şi le marchează existenţa în momentul conceperii unui copil sau, mai ales, în perioada următoare, se "imprimă" într-un mod tainic în fiinţa noului om. E, ca să folosesc o imagine mai adecvată epocii informaticii, ca şi cum ai dărui un computer cuiva cu o serie de softuri instalate şi cu altele care sunt doar depozitate pe hard, sub formă de kit sau de arhivă. Persoana care primeşte computerul respectiv, la început utilizează softurile deja funcţionale şi se limitează la ele. În timp, el poate opta, în anumite condiţii, să instaleze şi alte softuri dintre cele stocate. Tot aşa de bine însă "operatorul" nostru poate decide să şteargă tot de pe hard, să-l formateze, apoi să aleagă alte programe pe care să şi le instaleze, chiar cu totul diferite de cele primite odată cu acel computer.

Sigur că analogia de mai sus nu poate acoperi cu totul realitatea acestor moşteniri pe care copilul le are de la părinţii săi. Dar ne poate ajuta să înţelegem, pe cât ne este cu putinţă, cum funcţionează acest mecanism. Am să vă dau două exemple, unul despre ceea ce se poate transmite unui copil înainte de naştere, altul despre ce-i putem induce după ce s-a născut deja. A făcut vâlvă, la un moment dat, un caz în Franţa în care s-au constatat modificări ale ADN-ului la o tânără a cărei bunică fusese violată. Modificările puteau fi urmărite ca fiind transmise mai întâi la mamă (fiica femeii violate), apoi la tânăra de care vorbim. Un alt caz, de data aceasta din România, îl reprezintă o adolescentă care mărturisea că avea vise cu imagini ale unui act sexual explicit, deşi nu văzuse niciodată astfel de secvenţe, nici nu avusese astfel de experienţe şi nici măcar nu vorbise cu cineva despre asta. A ajuns să descopere că, atunci când avea doar câteva luni, părinţii săi obişnuiau să aibă relaţii intime în aceeaşi cameră cu ea, considerând că, deşi putea să-i vadă, copilul nu putea pricepe ce se întâmplă în jurul ei. Din perspectivă duhovnicească, ştim că, în astfel de situaţii, prin pocăinţă, prin spovedanie, prin împărtăşire, prin tot ceea ce ne aduce har dumnezeiesc curăţitor, astfel de "informaţii" nu se mai transmit copiilor.

"Am tată şi nu am tată; am mamă şi nu am mamă"

Dar genul acesta de "comunicare" de la părinţi/bunici/înaintaşi la copii funcţionează şi în cazurile pozitive. Adică viaţa curată, de sfinţenie a unui cuplu, îşi pune amprenta asupra rodului iubirii lor. Aşa se explică de ce s-au putut naşte persoane ca Maica Domnului sau Sf. Ioan Botezătorul, ei fiind rod al rugăciunilor părinţilor, dar şi o încununare a unui lung şir de generaţii din neamul lor care s-au străduit să trăiască o viaţă cât mai curată, în comuniune cu Dumnezeu. Sfântul Simeon, de care aminteam la început, a avut o astfel de binecuvântată moştenire. Mama sa, Marta, nu ar fi dorit să se căsătorească, ci să rămână în starea de feciorie (şi trupească). A fost însă îndemnată de Sf. Ioan Botezătorul să se căsătorească cu bărbatul rânduit, cu Ioan, fiind una dintre rarele situaţii când o tânără  este încurajată să accepte căsătoria (literatura aghiografică este plină de situaţii în care tineri sau tinere au fugit de căsătorie spre a se putea dedica exclusiv relaţiei cu Dumnezeu, voia divină întărind această opţiune a lor). Motivul pentru care aceşti doi oameni cu viaţă curată, chiar de sfinţenie, s-au căsătorit, a fost în primul rând pentru ca, din trupurile lor curăţite de harul dumnezeiesc, să se poată naşte un copil cu totul excepţional. Simeon nu doar că a postit încă de la naştere, dar a ţinut acest lucru toată viaţa, cu o asceză peste fire, intrând în mănăstire la vârsta de doar şase ani! Practic, încă de la venirea sa pe lume, el nu a luat-o "de la zero" (cum, de altfel, nici un copil nu o ia), ci a continuat lucrarea părinţilor săi, dedicându-se unei vieţi de continuă apropiere de Dumnezeu.

Şi Sfânta Parascheva a beneficiat de o moştenire binecuvântată, părinţii săi fiind oameni deosebit de evlavioşi. Deloc întâmplător, şi Eftimie, un frate al Sfintei, s-a dedicat întrutotul vieţii duhovniceşti, călugărindu-se şi fiind, la un moment dat, hirotonit ierarh al Bisericii. De altfel, de mică, Sfânta Parascheva a dat dovadă de o milostenie pe care rar o găseşti chiar la oameni maturi, cu viaţă îmbunătăţită. Faptul că, după moartea părinţilor săi, a împărţit partea ei de avere la săraci şi a ales o viaţă aspră, de rugăciune şi asceză, nu ne miră deloc la o tânără care, încă din copilărie, a căutat să nu se lipească de nimic din cele pământeşti.

Deşi au beneficiat, cum spuneam, de binecuvintate moşteniri de la părinţii lor, şi copiii Simeon şi Parascheva, ca persoane, au avut dreptul de a alege cum să lucreze cu această duhovnicească avere. Aşa cum tinerii moştenesc azi anumite averi materiale de la părinţi, unii străduindu-se a le spori, alţii cheltuind foarte repede cele dobândite, tot aşa şi în celelalte aspecte ale vieţii noastre, putem alege ce să facem cu moştenirile noastre. Aşa cum nu e obligatoriu să repetăm experienţele negative ale înaintaşilor, tot aşa nu este obligatoriu să urmăm o viaţă pilduitoare, nu suntem "condamnaţi" la sfinţenie. Se pot vedea şi azi situaţii în care, deşi născuţi şi crescuţi într-o atmosferă duhovnicească, unii copii aleg, mai târziu, o viaţă de păcat.

Pruncii Simeon şi Parascheva au ales o viaţă de sfinţenie, întrecând cu mult pe părinţii lor, iar această alegere nu şi-au schimbat-o pe parcursul întregii lor vieţi. Au ales să fie şi fii ai Părintelui ceresc şi ai Bisericii, după cuvântul care ne spune că: "Nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu drept Tată, dacă nu are Biserica drept Mamă" (Sfântul Ciprian). Sf. Simeon a avut un acelaşi gând, dar dintr-o altă perspectivă. Când a fost botezat, a rostit aceste cuvinte (la vârsta de numai doi ani): "Am tată şi nu am tată; am mamă şi nu am mamă". Cu alte cuvinte, învăţăm de aici că avem părinţi (mamă şi tată - fie şi doar biologici), dar putem avea mai mult decât atât: Tată pe Dumnezeu Însuşi, Mamă pe Biserica Sa (cristelniţa sau baptisteriul în care suntem botezaţi este uter matern pentru cei ce "se nasc din nou, din apă şi din Duh"). Fără a renunţa la părinţii după trup (adică la identitatea noastră umană), suntem înfiaţi şi devenim fii ai lui Dumnezeu. Iar icoana Bisericii, chipul ei, este Maica Domnului. De aceea o şi numim Maică a noastră, a creştinilor, a celor ce devenim fraţi întru Hristos, Fiul său.

Pelerinii răbdători se pot închina, în aceste momente, la Iaşi, sfintelor moaşte ale celor doi copii bineplăcuţi Domnului - Simeon şi Parascheva -, dar şi icoanei Prodromiţa, cea care ne înfăţişează cel mai fidel chipul Maicii Domnului. E, în fapt, întâlnirea cu o familie a sfinţeniei, un îndemn către noi toţi de a întări şi proteja această entitate, atât de atacată astăzi. Căci doar în familia numită şi "biserica de acasă" putem să creştem prunci care să devină, dacă aleg să creadă, Simeoni şi Paraschive.