† BENEDICT,

din harul lui Dumnezeu,

Episcopul Sălajului

  Cucernicului cler, cuviosului cin monahal şi iubiţilor credincioşi din Episcopia Sălajului, pace şi bucurie de la Hristos cel înviat, iar de la noi arhierească binecuvântare.

Iubiți frați și surori,

Ne este greu să vorbim cu toată puterea despre înviere pentru că o simțim drept o realitate deși prezentă în preocupările noastre, totuși foarte îndepărtată. Acest lucru se întâmplă pentru că suntem strâns legați de această viață, dar și pentru că ne raportăm cu dificultate la promisiunea unei vieți veșnice pe care Domnul ne-o face. Totuși, efemeritatea și evidența morții din jurul nostru ne obligă să luăm în calcul o altă existență dincolo de acest moment, însă putem spune foarte puține lucruri despre aceasta, în plus, ne și temem să o abordăm, preferând mereu amânarea. 

Este drept și că ne ținem de viață pentru că ne este la îndemână, chiar și nedeplin, uneori o savurăm, iar alteori ne consumă; ne oferă bucurii sau ne umple de tristețe; avem parte de reușite sau trăim eșecuri. Chiar și când ne este împovărată cu dificultăți, boli sau suferințe, tot nu suntem dispuși să o lăsăm ușor să plece. Se întâmplă așa pentru că omul este făcut pentru viață și se bucură de acest simțământ care îl ține viu și mereu dinamic. 

Cu toate acestea, Domnul, la Paști, ne propune o altă viață, veșnică de data aceasta. Și aici este noutatea evenimentului, odată pentru totdeauna. Am primit viața din mâna lui Dumnezeu și îi mulțumim pentru ea neîncetat, însă istoria noastră a adus nevoia unei înnoiri a acesteia, dincolo de întunericul morții și de neliniștea și frica care o însoțesc. Învierea înseamnă ancorarea în ceea ce este dincolo de acest moment mai înainte ca el să se întâmple. În canonul Paștilor, cântăm cu entuziasm: „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieții veșnice. Și săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, pe Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinților noștri și preaslăvit”. 

Este vorba de o altă viață, cu caracter veșnic, care se inaugurează în această noapte de taină. Cum trăim acest lucru? La Paști simțim fiorii unui început. Acum viitorul se amestecă cu prezentul, promisiunea nu rămâne doar o realitate de după moarte, ci se lasă gustată încă din această viață. Posibilitatea simțirii vieții veșnice devine o garanție pentru ce va fi mai târziu. În felul acesta viața la timpul prezent capătă gust și mireasmă, se bucură de sens aici și acum, dar ne pregătește și pentru ceea ce va veni. Ne bucurăm de viața cotidiană și ne temem mai puțin și de ceea ce urmează. Învierea, în acest sens, se vede ca o nădejde lăuntrică, tainică, pe care Domnul o așază în inima noastră.  

Iubiți credincioși,

Dumnezeu a rânduit să vă devin păstor în preajma sărbătorii Paștilor, sub semnul unui nou început. Și am primit această misiune crezând cu tărie că Dumnezeu mă trimite în această eparhie. Aceasta este conștiința care mă face să stau în fața dumneavoastră cu nădejdea că mă veți primi cu brațele deschise, la care adaug promisiunea că voi încerca să fiu mereu alături și în mijlocul dumneavoastră, după modelul Păstorului cel Bun. 

Vom încerca să trăim împreună taina învierii ca un exercițiu la zi, sub semnul începutului și al înnoirii. Cum se întrupează această realitate? Vom identifica trei direcții de înțelegere. Mai întâi, învierea se trăiește la nivelul minții, ca înnoire a înțelegerii, ca schimbare de perspectivă asupra vieții, de vreme ce „cum ne sunt gândurile, așa ne este și viața”. Vom încerca să gândim frumos, pentru a trăi frumos, dar și pentru a vedea lumea frumoasă. În exprimarea imnografică din noaptea de Paști suntem chemați să ne luminăm, să ne curățim și să ne ridicăm privirea în jurul nostru. Semnul acestei „învieri” în viața obișnuită se vede în bucuria unei nădejdi permanente ce vine dintr-o neîncetată aducere-aminte a lui Hristos. În termeni actuali, numim această stare „psihologie pozitivă” - ne ținem mintea în cer, stare ce ni se oferă în noaptea Învierii. Într-o astfel de situație, Sfântul Isaac Sirul ne arată că „ispitele se îndepărtează, patimile se domolesc, satana e alungat, întristările nu-și mai găsesc locul în noi, mâhnirile se diminuează, toate cele potrivnice cedează locul aducerii-aminte de Dumnezeu de care ne bucurăm”[1]. Prea mult accent pus pe lucrurile negative ne face incapabili să le vedem pe cele bune, mai multe și mai consistente, dar și aducătoare de pace.

Apoi învierea se vede la nivel de comunicare. Cuvântul nostru este purtător de veste bună, de bucurie, de entuziasm, de căldură, pentru că se hrănește cu ceea ce am primit în noaptea de Paști acel „Bucurați-vă!” și „Nu vă temeți!” Verbele folosite în Canonul Paștilor sunt garanția acestei stări: a ne lumina, a cânta, a prăznui, a ne veseli, a lăuda. Toate exprimă bucuria unui nou început, luminat, generos, mântuitor, avându-și obârșia acolo unde te-ai aștepta cel mai puțin, în fața mormântului. În acest context, Biserica ne cheamă să fim atenți la ce spunem, cum spunem și ce dăm mai departe. Suntem invitați să transmitem binele și lucrurile care zidesc și să blocăm urâtul care se înmulțește mult mai repede decât opusul lui. Și acest lucru, în întâlnirile noastre, pe rețele sau în mass-media, în general. De noi depinde înmulțirea veștilor bune sau a celor murdare. Salutul „Hristos a înviat!” să răsune în tot ungherul și să se prelungească asemenea unui ecou de veste bună în orice relief întunecat al lumii și în orice geografie ascunsă a inimilor noastre. Omul învierii transmite celorlalți bucuria pe care el însuși o primește și se transformă în martor al acesteia pe modelul „mergeți și spuneți… ” (Marcu 16,7) în Galileea voastră, la marginile orașelor și a satelor, la capătul durerii celor singuri, în ascunsul sufletelor celor fără perspectivă, în ungherele celor lipsiți. În felul acesta cuvântul nostru capătă forță vindecătoare.   

Iar cel de-al treilea nivel al trăirii învierii este comportamentul care ne însoțește cuvântul. Tot din Canonul Învierii înțelegem că „Paștile sunt curățitoare”, adică ne spală de păcate, că noi cei căzuți „primim ridicare” și că ne îmbrăcăm în „podoaba nestricăciunii”. În felul acesta devenim „făclii luminate de Dumnezeu”, iar în exprimarea Sfântului Apostol Pavel „roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr...” De aici și îndemnul său:  „Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5, 9,11). Omul învierii lasă deoparte trecutul cel rău, se pocăiește pentru greșeala cea veche și se deschide unei schimbări radicale. Fiecare în parte și toți împreună suntem chemați să ne schimbăm și să schimbăm atât cât putem, acolo unde Dumnezeu ne-a așezat. Învierea, așadar, nu este un eveniment de comemorat, ci o șansă a unui nou început, ca schimbare a minții, a felului în care vorbim și, deopotrivă, a modului în care trăim.

Dragi credincioși sălăjeni,

Un început tot timpul este și greu, dar este și generos. Este greu, mai întâi, pentru că presupune a renunța la cele cu care ne-am obișnuit, de multe ori cauzatoare de mult rău celor din jurul nostru, dar și nouă înșine. În același timp, aduce cu sine provocări majore și lucruri peste puterea noastră. Dumnezeu nu ne dă doar cele pe care le putem duce, ci și unele lucruri peste puterea noastră, pentru a le purta împreună cu El. Tocmai de aceea începutul este și generos. Și aceasta este măsura lui Dumnezeu. 

Anul acesta este dedicat de Sinodul Bisericii noastre centenarului Patriarhiei Române, dar și duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din veacul al XX-lea. Trăim cu mulțumire acest răstimp. Dar Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu și pentru sfinții contemporani, ca unii care înnoiesc și împrospătează lumea. Noi, cei din această parte de țară, ne gândim mai ales, la Sfântul preot Liviu Galaction de la Cluj, martir pentru ora de Religie, care a primit moarte mucenicească în închisoarea de la Aiud, și credem cu tărie că va mijloci și pentru noi, pentru pacea și așezarea în eparhia noastră, dar și pentru bucuria și dragostea pe care le năzuim atât de mult. 

Suntem chemați în aceste momente să răspândim vestea cea bună a Învierii lui Hristos, dar și șansa la o altă viață nouă pe care Hristos ne-o oferă, în mod special, nouă celor din această frumoasă episcopie. 

Vă adresăm tuturor, de la mic până la mare, salutul pascal: „Hristos a înviat, bucuria mea! Hristos a înviat, bucuria noastră!”

Al vostru păstor, 

† Benedict

Episcopul Sălajului