Preacucernicului cler, preacuviosului cin monahal şi dreptmăritorilor creştini:

Frățească îmbrăţişare cu prilejul slăvitului praznic al Învierii Domnului!

 HRISTOS A ÎNVIAT!

Dreptmăritori creștini,

În această noapte sfântă, lumina risipește încă o dată întunericul, mai întâi în chip văzut, prin făclia pe care o ținem în mână cu credință, iar mai apoi lăuntric și tainic, prin emoția care ne cuprinde sufletul luminat de osteneala postului și care așteaptă cu bucurie proclamarea biruinței vieții asupra morții.

Totuși, în aceste clipe în care mărturisim „omorârea morții” și cântăm într-un glas „Hristos a înviat”, oameni încă mor și va mai trece vreme neștiută până când, la Învierea cea de obște, ieșirea deplină din întunericul morții și intrarea în lumina vieții se va arăta în toți cei ce cred în Hristos, Domnul Cel Răstignit și Înviat.

În așteptarea acelei promisiuni profețite de Însuși Hristos: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54), moment în care poarta morții va fi sfărâmată și cei adormiți din veac se vor alătura celor vii de pe pământ, cerul și pământul se împărtășesc permanent de binecuvântările ce izvorăsc din mormântul cel de viață făcător al lui Hristos, semn al refacerii unității dintre lumea văzută și cea nevăzută, rod al Întrupării, al Pătimirii, al Morții și al Învierii Fiului lui Dumnezeu.

Iubiți frați întru Hristos Domnul,

Moartea a pătruns în lume ca o consecință a căderii omului în păcatul neascultării, păcat săvârșit de protopărinții noștri Adam și Eva în Rai. Învierea lui Hristos – eveniment unic în istoria lumii – a însemnat înnoirea firii omenești. Ea trebuie trăită și prăznuită ca un fapt existențial întru nădejdea propriei noastre învieri. Prin Învierea lui Hristos, moartea și viața capătă un alt sens. Viața adevărată nu mai este definită de suma evenimentelor istorice, ci de comuniunea conștientă și vie cu Dumnezeu, așa cum sfârșitul acestei vieți nu înseamnă moarte, ci un somn temporar – adormire. Adevărata moartea este îndepărtarea omului de Hristos. Noul Adam a omorât moartea prin Înviere, făcându-se cale spre Înviere oricărui trup, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare în Anaforaua din cuprinsul Dumnezeieștii sale Liturghii, zicând: „Înviind a treia zi şi cale făcând oricărui trup la învierea cea din morţi”[1].

Omul însă, înstrăinat de Dumnezeu, înlănțuit de păcat, orbit de dorința de a deveni prin sine „dumnezeu” și robit de patima stăpânirii pământești, a căutat de-a lungul timpului să devină chiar și stăpân al morții, dar nu pentru a o birui împreună cu Hristos, ci pentru a o manipula ca armă de dominare a lumii, o lume care nu îi aparține, ci pe care a primit-o în dar de la Dumnezeu.

De la relatarea biblică a morții lui Abel, ucis de către fratele său Cain, până în prezent ni se adeverește faptul că omul nu este doar victimă a morții, ci a devenit el însuși mesager al acesteia, astfel că amenințarea morții vine adesea în lume chiar prin om, în diferite forme: războiul armat, legalizarea eutanasiei și a avortului, armele chimice, și alte forme de violență care au ca finalitate sfârșitul vieții.

După câteva decenii de binecuvântată pace în lume, criza războiului din Ucraina, precum și cea din Orientul Apropiat și Mijlociu, sunt mărturii concrete ale faptului că omul înțelege cât se poate de greșit darul vieții, devenind slujitor al morții. Omul căzut, negăsind calea spre ridicare din păcat și conștientizând neputința de a genera de unul singur viața și de a o permanentiza în raport cu timpul, a ales să controleze moartea, o realitate pe care o poate impune altora prin libertatea primită de la Dumnezeu și de care profită în mod eronat spre nenorocirea altora (spre exemplu, atentatele de tot felul, care au avut ca rezultat victime nevinovate aflate în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit).

În mijlocul unei asemenea realități, Hristos Cel înviat, Dumnezeu-Omul, Se face omului cale spre biruința morții, El Însuși fiind Viața, iar prin Învierea Sa din morți îi oferă acestuia posibilitatea aceleiași biruințe, însă doar împreună cu El și prin El. Viața devine, astfel, biruitoare asupra morții și, împreună cu Hristos, omul dobândește și el puterea de a se înălța mai presus de moarte, trecând prin moarte de la viața cea vremelnică la viața veșnică.

Iubiți creștini hunedoreni,

Moartea, de orice fel și în orice moment al vieții, aduce întristare, durere și suferință greu de mângâiat, însă speranța învierii făgăduită de Hristos repoziționează moartea pentru cei credincioși, într-o manieră pozitivă, ca fiind doar o mutare a omului la o nouă viață:

„Că din moarte la viață

Și de pe pământ la cer

Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,

Cei ce-I cântăm cântare de biruință”[2].

Prin Învierea Sa din morți Hristos a biruit nu doar propria moarte, ci a sfărâmat stăpânirea morții asupra întregii omeniri și asupra întregii lumi create, acționând atât retrospectiv, cât și anticipat în curgerea timpului, până la sfârșitul acestui veac. În Persoana lui Iisus Hristos s-a realizat o lucrare unică și irepetabilă: printr-o singură moarte s-a biruit moartea tuturor celor din veac adormiți și printr-o singură Înviere s-a pecetluit făgăduința învierii tuturor oamenilor în Ziua cea de Apoi, pentru veșnicie.

Oricâtă moarte va mai fi pe pământ până la sfârșitul acestei lumi, nu va putea sta împotriva biruinței vieții, statornicită odată pentru totdeauna prin Hristos Cel înviat, pentru că Fiul lui Dumnezeu, prin Jertfa Sa de pe Cruce și Învierea Sa din morți, a anulat nu doar moartea, ca realitate tragică a existenței umane, ci l-a subjugat chiar pe stăpânitorul morții, adică pe diavolul, a cărui lucrare devine neputincioasă împotriva celor ce cred și Îi urmează lui Hristos.

Pentru noi, cei credincioși, Hristos Cel înviat transformă moartea într-o punte, care unește viața vremelnică a omului cu cea veșnică și, tot prin moarte, întâlnirea tainică a omului cu Hristos, realizată aici pe pământ, în timp, sub chipul primirii Sfintei Euharistii, se desăvârșește în veșnicie printr-o comuniune deplină în Împărăția Cerurilor.

Părintele Dumitru Stăniloae remarcă faptul că Hristos a schimbat conținutul morții, transformând-o într-o pătrundere deplină de Izvorul Vieții, dăruindu-ne Trupul Său Înviat în Sfânta Euharistie[3]. Conștientizarea acestui dar mai presus de fire îl face pe imnograf să exclame:

„O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase!

O, înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu!

Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat,

În ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!”[4]

Iubiți frați creștini,

În aceste zile de praznic, să fim mulțumitori Bunului Dumnezeu că ne-a adus la cunoștința cea adevărată, ne-a risipit frica morții și ne-a făcut părtași Învierii Sale, arvună a învierii noastre. Să ne împodobim sufletul cu bucuria praznicului și să avem comuniune sfântă cu toți: pe cei dragi ai noștri să îi iubim, pe cei ce ne greșesc să îi iertăm, pe cei lipsiți să îi miluim și, având inima luminată de Hristos Cel înviat, să răspândim în jurul nostru pace și bunăvoire.

Vă îmbrățișez cu dragoste de frate și de părinte și vă vestesc bucurie sfântă prin cuvânt de biruință, temelie nezdruncinată a credinței noastre strămoșești:

HRISTOS A ÎNVIAT!

 Vă spune al vostru arhipăstor, de tot binele doritor,

către Domnul rugător pentru mântuirea tuturor,

 † NESTOR,

Episcopul Devei şi Hunedoarei

[1] Liturghier, Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinți părintelui nostru Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 251.

[2] Slujba Învierii, Cântarea I din Canonul Învierii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010, p. 38.

[3] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul Nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 705.

[4] Slujba Învierii, Cântarea a 9-a din Canonul Învierii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010, p. 52.