† NESTOR,

Prin Harul lui Dumnezeu,

Episcopul Devei şi Hunedoarei

Preacucernicului cler,

Preacuviosului cin monahal şi

Dreptmăritorilor creştini:

Frățească îmbrăţişare cu prilejul slăvitului praznic al Învierii Domnului!

 HRISTOS A ÎNVIAT!

 Dreptmăritori creștini,

Închinare și mulțumire se cuvine a-I aduce lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, Care și în anul acesta ne-a învrednicit să auzim cuvintele rostite de înger femeilor mironosițe: „Bucurați-vă!” și, prin acestea, să fim părtași bucuriei mironosițelor, apostolilor și întregii creștinătăți. Marele Praznic al Învierii lui Hristos, eveniment reactualizat permanent în Biserică, reprezintă temelia credinței noastre, întrucât, prin Învierea Sa, Hristos ne oferă o perspectivă pozitivă asupra morții, dăruindu-ne speranța dobândirii unei alte vieți, veșnice, în Împărația Cerurilor, prin trecerea de la „moarte la viață și de pe pământ la cer”[1].

De-a lungul istoriei, moartea a reprezentat pentru om cel mai tragic moment al vieții sale, fiind privită ca sfârșit al existenței sale trupești și ca părăsire definitivă a acestei lumi materiale. Însoțită adesea de teama unui viitor necunoscut, „marea trecere” rămâne o experiență care, în mod firesc, naște frică și incertitudine.

Scriitorul și filosoful Emil Cioran – de altfel și fiu de preot – spunea un mare adevăr, care definește și societatea de astăzi: „Marele triumf al omului modern este întârzierea morții. Marea înfrângere este că nu știe ce să facă cu viața”.

Omul a resimțit întotdeauna ca o înfrângere momentul morții, văzându-se neputincios în încercarea de a anula prezența ei, chiar dacă, printr-o experiență vastă transmisă din generație în generație, prin evoluție științifică și tehnologică, a identificat unele mijloace care contribuie vremelnic la conservarea și la prelungirea vieții. Cu toate acestea, moartea a rămas o certitudine a existenței fiecăruia dintre noi, iar amânarea morții este privită ca o performanță, chiar dacă o știm a fi una temporară. Din acest motiv, iubirea de sine și iubirea pentru propria viață îl determină pe om ca în situații critice, când viața îi este pusă în pericol, să devină chiar el pricinuitor al morții altora, în scopul conservării propriei vieți, iar viața împotriva vieții devine pricinuitoare de moarte.

Există însă și excepții, atunci când persoana devine capabilă de jertfă pentru binele celuilalt, o formă de dragoste lăudată de Hristos în Evanghelia Sa: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Viața jertfită pentru altă viață, având dragostea ca și argument, face ca moartea să devină pricinuitoare de viață veșnică, iar ceea ce părea înfrângere printr-un sfârșit al vieții în trup se preface în biruință și în renaștere la o altă viață, superioară materiei și vremelniciei.

Prin Jertfa Sa pe cruce, Mântuitorul Hristos ne oferă o perspectivă diferită asupra vieții și a morții, trasformând moartea din înfrângere în biruință, „omorând cu moartea pe moarte” și folosind propria moarte ca modalitate de renaștere la o altă viață, dar nu una vremelnică, ci veșnică. Modelul de dragoste jertfelnică pe care ni-l oferă Hristos ne arată că renunțarea la propria viață pentru viața altora devine totodată și izvor de viață și de fericire veșnică.

Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola sa către Evrei că Hristos S-a făcut părtaş firii omeneşti „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe aceia pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15), iar Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă într-o omilie a sa, intitulată Cuvânt la Sfintele Paști[2], că, prin moartea și Învierea lui Hristos, „însăşi moartea ne-a făcut nemuritori”, iar „cea mai mare dintre rele, nenorocirea care ne păştea, moartea adusă de diavol peste lume, Dumnezeu a întors-o spre slava şi lauda noastră”.

Astfel, prin Jertfa lui Hristos, toți cei care se botează în numele Lui și își trăiesc viața urmând învățătura Evangheliei Sale, prin lucrarea vie a Bisericii, așteaptă momentul morții nu ca pe o înfrângere, ci ca pe o biruință. Pentru creștinul autentic moartea este momentul în care vremelnicia devine veșnicie, este clipa în care viața trăită sub chipul materiei stricăcioase își împlinește menirea pentru o existență veșnică, nematerialnică.

Iubiți creștini hunedoreni,

Anul 2025 marchează împlinirea unui secol de existență a Patriarhiei Române, prilej cu care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea a 16 sfinți mărturisitori și duhovnici din secolul al XX-lea. Contextul istoric în care ei au trăit a reprezentat o perioadă de grea încercare pentru Biserica noastră strămoșească, din pricina opresiunii regimului comunist, mulți dintre acești sfinți fiind persecutați pentru apărarea dreptei credințe. Pătimirile și rugăciunile lor au rodit însă sfințenia pe pământul românesc, prin prezența harului lui Dumnezeu în care se oglindește viața și fericirea veșnică, ei fiind acum mijlocitori pentru neamul nostru înaintea Tronului Preasfintei Treimi.

În fiecare generație, creștinul, care prin definiție este un mărturisitor al Evangheliei lui Hristos în societate, duce un permanent război nevăzut cu păcatul și cu provocările lumii și nu de puține ori trebuie să rabde cu smerenie și cu umilință prigoană din partea multora. În curgerea vieții sale, omul gustă adesea amărăciunea morții, trupește prin suferința bolii, iar sufletește prin înfrângerea morală a diferitelor patimi, ceea ce îl provoacă și îl obligă la exercițiul morții și al învierii încă din această lume. De fiecare dată, însă, renașterea este aducătoare de bucurie atunci când suferința este urmată de vindecare, iar ceea ce odată reprezenta cădere și înfrângere se transformă într-o experiență aducătoare de înțelepciune și de pedagogie a biruinței pentru viitor.

Hristos cel dintâi ne-a arătat că ceea ce omul consideră a fi cea mai mare înfrângere a vieții, adică moartea, El o poate transforma în chip miraculos în biruință, în victorie. El a fost aparent înfrânt de adversari, care, manipulând poporul și folosindu-se de autoritatea politică a Imperiului Roman, au obținut aprobarea crucificării Sale, dar mai apoi El a preschimbat înfrângerea umilitoare într-o victorie triumfătoare și definitivă, cucerind întreaga lume prin Jertfa Sa, plină de dragoste revărsată și asupra vrăjmașilor.

Prin Învierea Sa din morți Hristos a biruit moartea, iar această biruință ne-o împărtășește și nouă prin Tainele și prin lucrarea Bisericii, prin împlinirea poruncilor și prin iubirea jertfelnică a aproapelui. În Hristos moartea devine izvor de viață, iar, dacă păcatul are ca finalitate moartea vremelnică, prin Hristos cel Înviat omorârea păcatului încă din timpul vieții îi dăruiește omului puterea de dobândi biruință și asupra morții, deschizându-i calea spre viața și spre fericirea cea veșnică în Împărăția lui Dumnezeu.

Cinstiți frați creștini,

Astăzi, într-o lume frământată de conflicte și de lipsuri, de lupte pentru putere și de căutarea unor soluții pentru reașezarea ordinii și a armoniei globale, Hristos ne invită să ne reamintim că pacea lumii și comuniunea dintre oameni trebuie să aibă ca temelie testamentul pe care El l-a lăsat ucenicilor Săi înainte de Jertfa Sa pe Cruce: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34).

Fie ca Hristos Domnul, Biruitorul morții, să vă umple sufletele de lumina cea neînserată, izvorâtă din mormântul Său cel de viață făcător, iar în aceste zile de praznic bucurați-vă cu bucurie sfântă alături de toți cei dragi ai casei, pentru că Hristos a înviat, omorând moartea, și împreună cu El și noi vom învia în ziua cea de apoi.

Vă îmbrățișez pe toți cu frățească dragoste și vă vestesc biruința morții prin salutul creștinesc plin de bucurie și de speranță:

HRISTOS A ÎNVIAT!

 Vă spune al vostru arhipăstor, de tot-binele doritor,

către Domnul rugător pentru mântuirea tuturor,

 † NESTOR

Episcopul Devei şi Hunedoarei

[1] Cântarea I din Canonul Învierii Domnului. A se vedea: Penticostar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999, p. 16.

[2] Sfântul Ioan Hrisostom, Cuvântări la Praznice Împărătești, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1942, pp. 213-224.