† SILUAN

Prin mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei

Episcopii Ortodoxe Române a Italiei,

Preacuviosului Cin Monahal, Preacucernicului Cler,

și tuturor credincioșilor drept-slăvitori

care ascultă sau citesc această Epistolă Pastorală,

Har vouă, pace și bucurie de la Hristos Cel înviat din morți,

iar de la noi, părintești binecuvântări,

dimpreună cu străvechiul salut:

Hristos a înviat!

După perioada de pregătire din vremea postului, ne-am învrednicit să ne bucurăm, încă o dată, în ciuda frământărilor ce caracterizează lumea în care ne este dat să trăim, de luminosul Praznic al Învierii Mântuitorului Hristos.

Viața creștinului însă nu se reduce doar la momentele de prăznuire, care își au și ele rostul și locul lor. Viața creștinului este într-o permanentă prefacere și dezvoltare, pentru că ea are menirea și țelul de a cuprinde tot ceea ce a adus, ca înnoire și ca împlinire, înomenirea Fiului Celui veșnic al lui Dumnezeu, devenit Fiul Omului.

Prin înomenirea Sa, Hristos Domnul reia și duce la plinătate gândul cel dintâi al Făcătorului nostru pentru noi, oamenii. El restaurează, în natura noastră, tot ceea ce s-a stâlcit și stricat, prin căderea omului celui dintâi, Adam (și Eva), din Rai. El restabilește și așază deodată, pe făgașul cel firesc, atât raportul nostru cu Dumnezeu – Făcătorul nostru –, cât și raportul dintre mine și fiecare alt „mine”, până la asemănarea deplină cu Cel Care ne-a zidit. El ne revelează (ne descoperă) temelia pe care ființează raportul dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – IUBIREA – și ne pune la îndemână mijloacele prin care să reproducem acest raport, și între noi, unul cu celălalt, făcându-Se nouă „pildă” de iubire, atât față de Dumnezeu, cât și față de om. De aceea ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Aceasta să se cugete în voi, ce era şi în Hristos Iisus, Care, în chipul lui Dumnezeu fiind, n-a socotit răpire a fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-Se şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.” (Filipeni 2, 5-8). 

Iar Apostolul Iubirii adaugă, zicând: „Cel ce ține cuvântul Lui, cu adevărat în acesta iubirea lui Dumnezeu s-a desăvârșit. Întru aceasta cunoaștem că suntem întru El. Cel ce zice că rămâne întru El dator este, precum Acela a umblat, și el așa să umble.” (1 Ioan 2, 5-6). „Întru aceasta cunoaştem că iubim pe fiii lui Dumnezeu, dacă iubim pe Dumnezeu şi împlinim poruncile Lui. Căci iubirea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele.” (1 Ioan 5, 2-3)

Prin urmare, a fi creștin, a se considera credincios înseamnă a viețui după principiile pe care ni le-a descoperit și după care a trăit Mântuitorul Hristos. Nu înseamnă doar a ne însuși, înlăuntrul nostru, cuvântul Domnului, îndemnurile și poruncile Lui, ci și a face lucrător, în noi, harul Său, primit la Botez, prin care simțurile noastre, mintea și sufletul nostru, ba chiar și trupul, se așază pe calea ce duce spre asemănarea cu Fiul lui Dumnezeu întrupat, de care suntem legați precum mlădița este legată de pomul pe care a fost altoită. Și, precum mlădița primește seva pomului pe care se altoiește, tot așa, și noi, primim viața cea înnoitoare a Mântuitorului Iisus Hristos și trăsăturile Lui se strămută în noi, în măsura în care noi consimțim și ne străduim să se statornicească, și în noi, tot ceea este după voia Lui.

Căile prin care facem lucrător harul lui Dumnezeu în noi îmbracă, uneori, o înfățișare mai „ușoară”, iar alteori, o înfățișare mai „grea”. Viețuirea noastră întru Hristos ne face părtași, uneori, la dulceața harului Său, iar alteori, la greutatea efortului de a-I urma sau chiar la amarul „paharului” suferinței. Ambele aspecte ale viețuirii noastre creștinești își au rostul și timpul, rânduite de Domnul, spre al nostru progres spiritual și spre curățirea inimii, fără de care nu se poate vedea lumina lui Hristos.

Consimțirea, cu inimă binevoitoare, cu încredere și drag, la tot ceea ce ne poruncește Domnul să facem, ca răspuns la iubirea Lui pentru noi, constituie aspectul mai „ușor” al demersului nostru de viață creștinească. Acest aspect este, însă, esențial! Doar că, în cele mai multe cazuri, el nu este suficient ca să ajungem la statornicirea în bine. Și Sfântul Apostol Pavel ne împărtășește împotrivirea pe care o întâlnește în binevoitoarea strădanie de a împlini legea: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. (...) Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu. Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” (Romani, 7, 19; 22-23). Prin urmare, doar prin bunăvoință, demersul de a urma Domnului și poruncilor Lui nu izbutește.

Strădania de a păzi toate poruncile Domnului și de a împlini ceea ce El ne spune să facem sau să nu facem („binecuvântați pe cei care vă blestemă”, „iubiți-i pe vrăjmașii voștri”, „nu judecați”, „nu răsplătiți răul cu rău” etc.) sau efortul de a nu ceda imboldurilor de furie, violență sau vulgaritate constituie exemple care ilustrează aspectul mai „greu” al urmării lui Hristos. Aceasta este „nevoința”.

Însuși Domnul ne spune: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea ce duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află” (Matei 7, 13-14). Nevoința și bunăvoința omului au nevoie de sprijinul harului, pentru a putea duce până la capăt angajamentul de a-I urma lui Hristos. De aceea, Biserica repetă, la fiecare slujbă, cererea: „Apără, mântuiește, miluiește și ne păzește, Dumnezeule, cu harul Tău”.

Iar apostolul ne învață cum lucrează harul: „Dar cu harul nu este ca și cu greșeala; căci, dacă, prin greșeala unuia, cei mulți au murit, cu mult mai mult a prisosit harul lui Dumnezeu și darul, în harul unui singur om, Iisus Hristos, către cei mulți. Căci, dacă, prin greșeala unuia, moartea a împărățit prin unul, cu atât mai mult cei ce primesc prisosul harului și al darului dreptății vor împărăți în viață, prin Unul, Iisus Hristos.” (Romani 5, 15-17). 

„Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda.” (1 Corinteni 10, 13)

Înnoirea pe care ne-o aduce Hristos Cel Înviat din morți este mai puternic lucrătoare în noi decât moștenirea păcătoasă, lucrătoare în noi prin căderea lui Adam. Dar numai de noi depinde dacă ne angajăm sau nu să trăim împreună cu Hristos cel Înviat, noul Adam, și dacă urmăm calea poruncilor Lui sau dacă rămânem înjugați, în mod fatalist sau comod, la moștenirea cea păcătoasă a robiei în care a intrat, prin cădere, Adam cel dintâi. Dar, dacă noi împlinim partea noastră, după putință, Domnul împlinește partea Lui și ne scoate la limanul cel lin al Împărăției Sale. „Credincios este Cel care vă cheamă, Care va şi face.” (1 Tesaloniceni 5, 24)

„Să ne apropiem, cu inimă adevărată – ne îndeamnă, așadar, Sfântul Apostol Pavel –, întru plinătatea credinţei, stropiți la inimi, spre curăţire, de toată conștiința vicleană şi spălați la trup cu apă curată, să ţinem neclintită mărturisirea nădejdii – căci credincios este Cel ce a făgăduit – și să luăm seama unul la altul, spre îndemnarea la iubire şi la fapte bune.” (Evrei 10, 22-24) Astfel făcând, urmăm Celui care ne călăuzește prin întunericul lumii acesteia și ni se face „Lumina vieții” (Ioan 8, 12). „Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de tot păcatul. Dacă zicem că păcat nu avem, pe noi înşine ne amăgim şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, credincios este El şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” (1 Ioan 1, 7-9)

***

Anul 2025 este unul bogat în aniversări și în frumoase evenimente pe care aceste aniversări le prilejuiesc. Se împlinesc 100 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie și 140 de ani de autocefalie – adică de când Biserica noastră este neatârnată, își alege propriul cap și se orânduiește după propriile statute. Dar și Biserica noastră din Italia își sărbătorește jubileul, la aniversarea a 50 de ani de slujire pastorală, prima parohie ortodoxă românească fiind întemeiată de vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian, în data de 1 octombrie 1975, la Milano, preot paroh fiind numit tânărul (pe atunci) preot Traian Valdman care, de atunci și până astăzi, a slujit și slujește cu aceeași râvnă, devenind venerabilul părinte al multor generații de creștini.

Anul 2025 este și anul în care Biserica noastră a proclamat solemn și a trecut în rândul Sfinților șaisprezece părinți care, pe parcursul secolului XX, în vremurile de prigoană atee împotriva credinței, au devenit Mărturisitori sau chiar Mucenici. Ei ne-au devenit, astfel, adevărate exemple de angajament neclintit în urmarea lui Hristos și de statornică răbdare și perseverență, atunci când împotrivirile față de creștini și prigoana le-au pus credința la încercare. În pilda viețuirii lor, putem vedea limpede în ce fel bunăvoirea și nevoința se împletesc, în mod armonios, și aduc roada curăției și a sfințeniei. „Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui” (Psalmul 67, 38)!

Aceluia Se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea: Tatălui Celui fără de început, Fiului Său, Care a înviat a treia zi din morți, și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Hristos a înviat!

Cu părintească îmbrățișare întru Hristos Cel înviat și cu arhierească binecuvântare fiecăruia dintre voi, al vostru, pentru tot binele rugător și de mântuire doritor,

† Episcopul SILUAN

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei