Epistola pastorală la Slăvitul și Luminosul Praznic al Învierii Domnului

– Anul mântuirii 2024 –

PRIN POCĂINȚĂ ȘI COMPĂTIMIRE, LA ÎNVIERE ȘI VINDECARE

† SILUAN

Prin mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei

Episcopii Ortodoxe Române a Italiei,

Preacuviosului Cin Monahal, Preacucernicului Cler și tuturor Credincioșilor drept-slăvitori
care ascultă sau citesc această Epistolă Pastorală,

Har vouă, pace și bucurie de la Hristos Cel înviat din morţi, iar de la noi, arhierești binecuvântări, dimpreună cu străvechiul salut:

HRISTOS A ÎNVIAT!

Prima dată când bunavestire a cuvântului lui Dumnezeu, despre Iisus și Înviere (Fapte Apostoli 17, 18), se înfățișa înțelepților și străinilor trăitori în cetatea Atenei – care „cu nimic altceva nu-și petreceau timpul decât spunând sau auzind ceva nou” (Fapte Apostoli 17, 21), aceia l-au suit pe Sfântul Apostol Pavel pe ridicătura Areopagului, privindu-l ca pe un simplu „semănător de cuvinte”, după cum ne istorisește cartea Faptele Apostolilor (Fapte Apostoli 17, 18). Iar când apostolul a ajuns să le vorbească despre Învierea Domnului, „unii l-au luat în râs, iar alții au zis: Te vom asculta și altă dată despre aceasta” (Fapte Apostoli 17, 32).

Vestirea Învierii Domnului, ce pentru tot creștinul ar trebui să fie prilej de mare bucurie, de mângâiere și nădejde, a ajuns și în zilele noastre să fie privită, chiar și de unii creștini, ca o simplă „poveste” pe care doar copiii mici și „omul simplu” o mai cred… Cu toate acestea, cuvântul de altădată al Apostolului, către atenieni, răsună cu putere până astăzi. Să-l ascultăm și să vedem cât de actual și de folositor este:

„Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele din ea, Acesta, Domn fiind al cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mână, nici nu este îngrijit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El Însuși dând tuturor viaţă şi suflare, întru toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul oamenilor, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar de L-ar pipăi şi L-ar afla, deşi nu este departe de fiecare dintre noi. Căci în El viem şi ne mişcăm şi suntem, precum şi unii dintre poeţii de la voi au zis: Căci ai Lui neam şi suntem. Deci neamul lui Dumnezeu fiind, nu trebuie să socotim că dumnezeiescul este asemenea aurului sau argintului sau pietrei, lucrului cioplit de meşteşugul şi de gândul omului. Deci Dumnezeu, trecând cu vederea vremurile neştiinţei, acum vesteşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea cu dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, de vreme ce a dăruit tuturor credinţă, prin Învierea Lui din morţi” (Fapte Apostoli 17, 24-31).

Auzind aceste cuvinte pline de adevăr și de nădejde, înțelegem mai bine de ce atât propovăduirea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, cât și cea a Însuși Mântuitorului Hristos încep cu cuvintele: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 3, 2; 4, 17). Dar înțelegem și că pocăința este vestită „tuturor oamenilor de pretutindeni” (cf. Fapte Apostoli 17, 30), căci Dumnezeul nostru „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoașterea adevărului să vină” (I Timotei 2, 4) și „a pus pocăința spre mântuire”, cum auzim la rugăciunea Trisaghionului de la Liturghie. Auzim și la slujba pentru cei adormiți, cântându-se: „Ceata Sfinților a aflat izvorul vieții și ușa raiului. Să aflu, și eu, calea, prin pocăință: Eu sunt oaia cea pierdută; cheamă-mă, Mântuitorule, și mă mântuiește”.

Ne putem întreba de ce se vorbește despre pocăință în această zi de Praznic Luminos și plin de bucurie, din moment ce Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Nimeni să nu se tânguie pentru căderi, că iertare, din mormânt, a răsărit”. Auzim, de asemenea, cântându-se că „prin Cruce a venit bucurie în toată lumea”, prin pătimirile și moartea Mielului celui neprihănit și fără de păcat, dar auzim și că El „se pocăiește de răutățile noastre”, după cum ne spune atât rugăciunea lui Manase, de la Pavecernița Mare, cât și cea de după a cincea Evanghelie de la Sfântul Maslu.

Dacă „botezul pocăinței” (cf. Marcu 1, 4; Luca 3, 3) i-a pregătit, pe cei care l-au primit, să-L întâmpine și să-L recunoască pe Hristosul (Unsul) lui Dumnezeu și Mântuitorul, iar roadele pocăinței (cf. Matei 3, 8; Luca 3, 8) l-au îndreptat pe regele Manase, atât trupește, cât și sufletește (despre a cărui pocăință auzim la fiecare molitvă pentru spovedanie și despre care ne vorbește Carte a doua Paralipomena, cap. 33, 1-20). Atunci putem să tragem concluzia că lipsa de pocăință este principalul motiv pentru care nu se mai gustă, în zilele noastre, nici harul înnoitor ce se revarsă peste întreaga lume și nici bucuria Învierii.

După cum poluarea cuprinde tot mai mult apele, aerul și pământul, ducându-i, pe tot mai mulți oameni, la îmbolnăvire și la suferință, uneori chiar din vârsta fragedei pruncii, tot așa și înmulțirea păcatului din lume duce oamenii, tot mai mult, la îmbolnăvirea sufletească și la suferință. Și, după cum diminuarea poluării și creșterea aportului de oxigen sunt esențiale în vederea dăinuirii pământului și a locuitorilor lui, tot așa și diminuarea păcatului și creșterea aportului de „oxigen” sufletesc sunt esențiale în vederea vindecării sufletești și a mântuirii întregii omeniri.

Dacă pocăința este esențială pentru diminuarea păcatului, atunci, pentru a crește aportul de „oxigen” și pentru a face lucrător harul lui Dumnezeu în suflet, e necesară împlinirea binelui și, mai ales, a poruncii iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui, de care „ține toată Legea și Prorocii” (cf. Matei 22, 40). Iubirea lui Dumnezeu se împlinește prin păzirea poruncilor Sale (cf. Ioan 14, 21), iar iubirea față de aproapele nostru se împlinește, în zilele noastre, mai ales prin tot ce îi aduce acestuia mângâiere în suferință, pace, bucurie, încredere, curaj. Faptele iubirii creștine sunt rezumate, în mod foarte limpede și practic, în evanghelia ce ne înfățișează Judecata de pe urmă sau „de apoi”, ce s-a citit cu două duminici înaintea începutului Postului Paștilor. În această evanghelie, Domnul ne grăiește astfel: „Am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi luat la voi; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. (…) Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea-mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 35-36; 40).

Orice gând sau gest de ajutorare sau de cercetare a celui aflat în suferință, menit să-i aducă fie și puțină mângâiere, e bineplăcut Domnului. Aceasta este, de fapt, compătimirea sau împreună-pătimirea pe care ne-a arătat-o și ne-o arată mereu Domnul și Sfinții Lui, având-o în fruntea lor pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Astfel, chiar la începutul propovăduirii Sale, la prima Sa citire în sinagoga din Nazaret, Domnul alege textul din cartea prorocului Isaia, care spune:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi și să vestesc anul plăcut Domnului” (cf. Isaia 61, 1-2; Luca 4, 18-19).

Una dintre citirile din Sâmbăta Mare, tot de la Sfântul Proroc Isaia, ne descrie, în mod cuprinzător, felul în care Domnul împreună-pătimește cu noi și, totodată, se pocăiește de răutățile noastre: „Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Acesta păcatele noastre le poartă, şi pentru noi rabdă durere, şi noi am gândit că de la Dumnezeu este el întru durere, în chin şi în necaz. Dar el fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi, ca nişte oi, am rătăcit, fiecare din calea lui s-a abătut, şi Domnul l-a dat pe el pentru păcatele noastre. Chinuit a fost, dar s-a supus şi nu şi-a deschis gura sa; ca o oaie la junghiere s-a adus, şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-şi deschide gura sa. Întru smerenie, judecata lui s-a ridicat şi neamul lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa lui, pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte. Mormântul lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura lui. Dar a fost voia Domnului să-l zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă și-a dat viaţa, ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna lui va propăşi. (…) Prin suferinţele lui, Dreptul, Sluga mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra sa. (…) Şi-a dat sufletul său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că el a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi și-a dat viaţa” (Isaia 53, 3-12).

Prin înomenirea Sa, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu Își însușește toate urmările căderii Adamului celui dintâi (în afară de păcat), inclusiv desfigurarea pe care acestea le aduc chipului său, dar, în chip tainic și minunat totodată, le preface prin suferință și moarte, dând naștere unui Nou Adam, în care tot ce era stricat se restaurează, tot ce era bolnav se vindecă, punând astfel temelie unui nou fel de viețuire, într-un raport de iubire cu Dumnezeu Cel iubitor de oameni.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă; căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia se vor face drepţi cei mulţi” (Romani 5, 18-19).

Prin moartea și Învierea Sa, Mântuitorul nostru ne deschide – nouă și întregului neam omenesc – o nouă perspectivă de viață și de a fi. Și precum Domnul, pogorându-Se la iad, îi scoate de acolo pe Adam și pe Eva, așa cum se poate vedea în icoana Învierii, tot astfel El întinde mâna Sa cea Atotputernică, pentru a-l scoate, din iadul suferinței și al multiplelor dependențe și neliniști, și pe omul trăitor în lume, astăzi.

Noi suntem puși, așadar, în fața unei alegeri: a urma, mai departe, Adamului celui vechi și căzut și a cultiva, în noi și în viața noastră, apăsătoarea moștenire a păcatelor și patimilor înaintașilor noștri, ce duce la desfigurare și la moarte sau a urma Adamului Celui Nou, prin credință, pentru a umbla întru înnoirea vieții (cf. Romani 6, 4)), făcând să lucreze în noi harul Său, care ne duce la transfigurare și la veșnicia împreună cu El. De noi depinde dacă credem mai mult – așa cum o și facem, adesea – în legea păcatului (Romani 8, 2), lucrătoarea în noi, prin moștenirea Adamului celui vechi sau în legea harului (cf. Romani 5, 17), lucrătoare în noi prin harul și adevărul (cf. Ioan 1, 17) ce ni se dăruiesc prin noul Adam – Iisus Hristos Cel mort și Înviat.

Calea ce ne călăuzește după legea harului nu este una ușoară, nu este „una passeggiata”. Și aceasta o arată și Sfântul Apostol Pavel, în epistola către Romani (cap. 7), zicând: „Găsesc, deci, în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele (vers. 21-23). (…) Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului” (vers. 25). Așadar, omenește, prin propriile puteri, nu se poate birui legea păcatului și a căderii din noi, dar „la Domnul toate sunt cu putință” (cf. Matei 19, 26), cu harul Său.

Prin înomenirea Sa, prin tot ce ne-a grăit și ne-a descoperit și, în cele din urmă, prin pătimirea și moartea Sa, Domnul ne-a arătat calea de urmat, ni S-a făcut El Însuși „Calea” ce ne face părtași la „Adevăr” și la „Viață” (cf. Ioan 14, 6). Și aceasta nu doar teoretic, verbal, ideologic…, ci, în mod concret, fiind cu noi în toate zilele (cf. Matei 28, 20) prin hrănirea din cuvântul Lui – duh și viață (cf. Ioan 6, 63), prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui – adevărată mâncare și adevărată băutură (cf. Ioan 6, 55), prin chemarea Numelui Lui – oricine îl cheamă se va mântui (cf. Ioil 3, 5; Fapte Apostoli 2, 21), prin toată fapta de iubire și de compătimire față de „frații Săi prea-mici” (cf. Matei 25, 40). Prin har, Hristos restaurează și înnoiește, în fiecare dintre noi, firea omenească cea căzută, devine Viața noastră cea nouă, ne curățește prin pocăință de răutățile noastre și ne învață să ne luăm propria cruce, în fiecare zi, și să-I urmăm; ne învață iertarea, compătimirea și iubirea cea vindecătoare și mântuitoare pentru noi și pentru aproapele nostru.

Fie ca harul cel vindecător și înnoitor al Mântuitorului Hristos Cel înviat din morți să se reverse, cu îmbelșugare, peste fiecare dintre voi și peste tot Omul. Să aducă mângâiere în inimile și în trupurile zdrobite de suferință și să risipească orice umbră de descurajare, de deznădejde și de necredință în suflete, umplând lumea de pace și de bucurie.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Cu părintească îmbrăţișare întru Hristos Cel Înviat, al vostru, pentru tot binele rugător și de mântuire doritor,

† Episcopul SILUAN
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei