Sfântul Atanasie cel Mare: Nu trebuie să omitem explicarea motivului pentru care cuvintele Psalmilor nu ar trebui să fie rostite pur și simplu, ci redate cu melodie și cântec. Deoarece există printre noi unii oameni simpli care, cu toate că socotesc cuvintele ca inspirate, încă cred că motivul pentru care sunt cântate este acela de a fi mai plăcute auzului! Aceasta nu este nicidecum așa; Sfânta Scriptură nu a fost concepută spre a gâdila simțul estetic, ci mai curând Psalmii sunt cântați pentru folosul sufletului. Aceasta se face mai ales din două motive.

În primul rând, este potrivit ca scrierile sacre să aducă laudă lui Dumnezeu atât în poezie, cât și în proză, deoarece forma mai liberă și mai puțin restricționată a versului, în care sunt exprimați Psalmii, împreună cu Cântările și Odele, se asigură că prin ele oamenii să-și arate dragoste față de Dumnezeu cu toată tăria și puterea pe care o au.

Și cel de-al doilea motiv constă în efectele unificatoare pe care cântarea Psalmilor le are asupra celui ce îi cântă. Pentru a cânta Psalmii se cere o asemenea concentrare a întregii ființe umane, încât, realizând aceasta, obișnuita lipsă a armoniei trupului și confuzia trupească ce rezultă din ea sunt depășite, așa cum notele mai multor flaute sunt aduse la un efect singular prin armonie. Și astfel omul nu va mai cugeta asupra binelui și nu va mai face răul, așa cum a făcut Pilat, care deși a spus „nu găsesc nici o vină asupra Lui” (Ioan 18,38), totuși i-a lăsat pe evrei să facă așa cum au vrut. Nici nu-și va dori răul, chiar dacă va fi incapabil să-l atingă, așa cum au făcut bătrânii, în păcatul lor împotriva Suzanei, sau pentru aceasta, așa cum fiecare om se abține de la un păcat, dar totuși își dorește unul la fel de rău. Și este firesc ca melodia să exprime armonia noastră spirituală lăuntrică, așa cum cuvintele exprimă gândurile, încât Dumnezeu a rânduit ca Psalmii să fie cântați și recitați în cântări.

Mai mult decât atât, pentru a face acest lucru frumos în dorința și bucuria inimii, după cum este scris: „Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi (Iacob 5, 13). Și dacă există în cuvinte ceva aspru, asimetric sau dur, tonul le va netezi, precum în sufletele noastre, tristețea este risipită atunci când cântăm: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu” (Psalmul 42, 6-7).

Atunci, cei care nu citesc Scripturile astfel, mai precis cei care nu cântă Psalmii divini în mod înțelept, ci pur și simplu își găsesc plăcerea în ei, mai mult ca sigur că sunt de condamnat, deoarece lauda adusă Domnului din gura păcătosului nu este primită (Eclesiast 15, 9). Iar cei care cântă în maniera indicată, încât melodia și cuvintele izvorăsc natural din ritmul sufletului și din armonia ei cu Duhul Sfânt, aceștia cântă cu gura și cu înțelegerea și sunt de un mare folos nu doar pentru ei, cât și pentru cei care îi ascultă.

Așa a fost și cu binecuvântatul David atunci când îi cânta lui Saul: el Îi mulțumea lui Dumnezeu și, în același timp, alunga nebunia și mânia lui Saul și îi aducea înapoi pacea sufletului său abătut. În aceeași manieră, preoții, prin cântările lor, contribuie la liniștirea sufletească a oamenilor și îi ajută în unirea cu cei care conduc corurile cerești.

Prin urmare, atunci când Psalmii sunt cântați, aceasta nu se face doar din dorința de a oferi o muzică duioasă, ci ca o expresie a exteriorizării armoniei interioare a trăirilor sufletești, deoarece recitarea atât de armonioasă reprezintă în sine indicele sufletului iubitor de pace și aflat în bună rânduială. Deoarece a aduce lui Dumnezeu laudă melodioasă cu ajutorul unui instrument muzical, precum chimvalul bine sincronizat, chitara sau psaltirea cu zece coarde este, așa cum știm, o dovadă exterioară a faptului că membrele trupului și gândurile sufletului sunt puse într-o rânduială exactă, așa cum sunt instrumentele, și toate împreună se mișcă prin chemarea și suflarea Duhului. Și la fel, așa cum este scris, un om trăiește și își omoară acțiunile trupești prin Duhul (Romani 8, 13). Astfel, cel care cântă bine își acordează sufletul, corectând prin măsură propriul ritm defectuos, încât în final, fiind cu adevărat natural și în comuniune, nu are teamă de nimic, ci fiind în libertate pașnică față de toate închipuirile deșarte, se poate folosi pe sine cu un mare dor de lucrurile bune care se vor realiza. Pentru că un suflet aflat într-o bună rânduială prin psalmodieri uită de suferințele sale și Îl contemplă cu bucurie doar pe Hristos.

Așadar, fiul meu, oricine citește această carte a Psalmilor să ia lucrurile într-o manieră firească așa cum Dumnezeu le-a inspirat. Și fiecare să culeagă din ea, precum culeg fructele dintr-o grădină, acele lucruri de care are fiecare nevoie. Deoarece cred că în cuvintele din această carte se cuprinde toată viața unui om, cu toate stările și gândurile, și că nimic altceva nu poate fi găsit în om. Indiferent de ceea ce cauți, fie că este pocăință și mărturisire, sau ajutor în vreme de necaz și ispită sau sub persecuție, fie că ai fost izbăvit de anumite intrigi și capcane sau dimpotrivă, ești trist dintr-un motiv oarecare, fie că asistând la un progres personal în timp ce vrăjmașul tău este abătut, vrei să-L lauzi, să Îi aduci mulțumire și să-L binecuvântezi pe Dumnezeu, Psalmii divini îți arată cum să faci oricare dintre acestea și în fiecare caz cuvintele pe care le vrei sunt scrise pentru tine și poți să le pronunți ca și cum ar fi ale tale.

Există, însă, un aspect ce necesită avertizare. Nimeni nu trebuie să permită să fie convins, indiferent de argumente, să împodobească Psalmii cu lucruri străine, să le modifice ordinea sau să schimbe cuvintele. Ei trebuie cântați și recitați în deplină simplitate, așa cum sunt scriși, încât oamenii pioși care ni i-au lăsat, recunoscându-și propriile cuvinte, să se poată ruga cu noi și, chiar mai mult decât atât, Duhul Sfânt, Care a vorbit prin gura sfinților, recunoscând în același mod cuvintele cu care i-a inspirat, să se alăture de asemenea rugăciunii noastre. Pentru că viețile sfinților sunt mai frumoase decât oricare altele, iar cuvintele lor sunt mai bune decât ar putea fi ale noastre vreodată și mult mai folositoare, doar dacă acestea sunt rostite de o inimă dreaptă. Deoarece cu aceste cuvinte ei înșiși au ajuns plăcuți în fața lui Dumnezeu și prin rostirea lor, așa cum spune Apostolul, ei au cucerit regate, au scris dreptatea, au lucrat neprihăniți, au obținut promisiuni, au acoperit gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, din oameni cu slăbiciuni  au devenit puternici, s-au transformat în apărători neînfricați, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă, femeile și-au primit morții lor înviați (Evrei 11, 36).

(Scrisoarea Sfântului Atanasie cel Mare către Marcellinus ‒ Despre interpretarea Psalmilor)