Bunicii lui Hristos și bunicii noștri

Poate că mulți dintre noi nu au avut fericirea să-și cunoască bunicii, fiindcă și-au început călătoria către veșnicie înainte ca s-apucăm a-i vedea. Se pare că nici Mântuitorul Hristos nu și-a cunoscut bunicii în această lume.

Ziua de proslăvire a Sfinților Ioachim și Ana, bunicii după trup ai Mântuitorului Hristos, ne prilejuiește o întâlnire cu lumea minunată a bunicilor noștri. Când spui „bunici” mintea îți fuge către o lume plină de farmec, învăluită într-un parfum arhaic; un univers plin cu povești și obiceiuri care mai de care mai frumoase, privite astăzi, de multe ori, ca pe niște ciudățenii. Când spui „bunici” te referi cu precădere la inestimabilul tezaur de tradiții, credință și sfântă mărturisire. Cine a gustat din tainele satului românesc cunoscute în casa bunicilor, simte cum adesea îi răsună în adâncurile ființei, cu nespusă dulceață, cântece bătrânești, povestiri cu fantasme, întâmplări din războaie, datini, obiceiuri de la sărbători; toate la un loc, aflate în armonie cu Cerul, îţi umplu sufletul de vraja trecutului.

Vrând, nevrând, clipele petrecute la bunici te însoțesc pretutindeni, oferindu-ți binecuvântat prilej de bucurie, de regăsire în atmosfera patriarhală din casa lor; ele sunt, în acelaşi timp, o chemare la obârșii, dar și un îndemn de a nu uita bucuriile și tristețile acestui neam, adesea amestecate cu lacrimi, cu nespuse doruri, în curgerea atâtor veacuri triste. Lucian Blaga a surprins plenar aceste adevăruri afirmând:Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. La sat ți se vindecă setea de mântuire”. Cine nu-și amintește de credința bunicilor, de disciplina datinilor și obiceiurilor împlinite cu o necurmată rânduială coborâtă din bătrâne veleaturi? Dar serile în care bătrânii începeau a ne povesti întâmplări cu fel și fel de fantasme, ori clipe grele din război? Noi, zbuciumați după o zi de hârjoneală, nu apucam sfârșitul istorisirilor, căci ne cufundam într-un adânc și binevenit somn.

Poate că mulți dintre noi nu au avut fericirea să-și cunoască bunicii, fiindcă și-au început călătoria către veșnicie înainte ca s-apucăm a-i vedea. Se pare că nici Mântuitorul Hristos nu și-a cunoscut bunicii în această lume. Istoric vorbind, nu! Poate că, prunc fiind, ar fi voit să audă și el povești; poate că bătrânul Ioachim, în bunătatea-i și înțelepciunea dobândită prin îndelungi rugăciuni, ar fi avut cu ce ostoi setea de cunoaștere a sfântului copil dumnezeiesc, nepotul său. Dar buna Ana, maica preaînțeleaptă, cu câtă gingășie nu L-ar fi purtat pe brațe?! Ea, Sfânta Ana, este, cred, icoana tuturor bunicilor noastre. Chipul ei și-al bunicii sale l-au inspirat pe Nicolae Labiș să stihuiască astfel:

„O sfântă din icoane cu fața zâmbitoare,
Cu ochii de cărbune, cu părul ca de nea,
De-o bunătate rară, cu inima deschisă,
Curată ca și crinul. Așa-i bunica mea”.
 

Cu toate că bunicii Mântuitorului s-au adăugat strămoșilor înainte de venirea Sa pe lume, în duh, cu siguranță că i-a cunoscut, căci a conlucrat cu ei, pregătindu-și venirea în umanitate prin trupul cel preacurat al fiicei mult dorite a bătrânilor Ioachim și Ana. Acest lucru ni-l spune și numele celor doi: Ioachim înseamnă „Dumnezeu a înălțat”, iar Ana, „Domnul a miluit”. Așadar, Fiul lui Dumnezeu, în măreţia Sa, S-a smerit din bunăvoinţă, milă şi iubire pentru oameni, făcându-Se Om, pentru ca să înalțe umanitatea și s-o reașeze în comuniune cu iubirea nesfârșită a Sfintei Treimi. Chiar dacă am fi tentaţi să credem că Hristos nu Şi-a cunoscut bunicii, suntem convinşi că ei „au fost cunoscuţi de Dumnezeu”, chiar înainte de Întruparea Sa, atunci când i-a chemat la această demnitate şi slujire. Hristos nu și-a uitat nicicând bunicii. Dovada? Cinstirea de care se bucură ei în viața Bisericii. Nu există nicio slujbă din rânduiala Bisericii Ortodoxe în care ei să nu fie pomeniți. La finalul oricărei slujbe, preotul, rostind apolisul (formula de încheiere), zice: „Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu rugăciunile Sfântului (pomenit în ziua respectivă), pentru rugăciunile sfinților și drepților dumnezeiești părinți Ioachim și Ana și pentru ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să mântuiască ca un bun și de oameni iubitor”. Este dovada de netăgăduit că Domnul Își cinstește bunicii, îndemnându-ne și pe noi să nu ni-i uităm. Dacă încă sunt în viață, să le călcăm pragul casei, împărtășindu-ne de cuvântul lor plin de înțelepciune și blândețe, iar dacă deja au pășit în cealaltă lume, să-i purtăm în obișnuitul pomelnic al dumnezeieștii Liturghii, dar și într-unul al inimii, neuitând spusele înțeleptului Solomon: „Cununa bătrânilor sunt nepoţii, iar mărirea fiilor sunt părinţii lor” (Proverbele lui Solomon 17, 6). Știm că cinstirea părinţilor este o poruncă cerească, dar, din spusele înțeleptului, vedem că ea se extinde și asupra bunicilor, deoarece „bunicii ne sunt rădăcina, căci din ei a plecat tulpina, iar noi suntem lăstarii lor ca lumina ochilor”. În zbuciumul vieții cotidiene să nu uităm că:

„La umbra deasă de tei, unde numai vântul cântă,
Hodinesc bunicii mei și parcă toată lumea-i uită.
Către deal privesc cu dor și-ntreabă pe fiecare
Nu le vine vreun odor? Nu le vine vreo scrisoare?” (Claudia Ionaș, Bunicii mei)
Citește alte articole despre: rânduială, veșnicie, bunici, sat, tradiții, nepot, obiceiuri, Mântuitorul, apolis

De la același autor

Ultimele din categorie