Specialiști din domenii științifice și medicale tot mai numeroase se alătură pedagogilor și psihologilor, oferind numeroase recomandări în privința artei educației, ca urmare a cercetărilor întreprinse în ultimii ani și a rezultatelor obținute.

Aceiași specialiști vorbesc, alături de importanța educației „in utero”, despre programarea sau educația „post utero” a copiilor, care are loc între 2 și 6-7 ani. La această vârstă, are loc o „descărcare” masivă a tiparelor pe care le văd în jurul lor și pe care le imită. Precum arată studiile, în creierul lor, în această etapă a vieții, predomină două unde cerebrale de frecvență joasă: theta și delta, spre deosebite de adulți, la care activitatea electrică a creierului se întinde pe cinci frecvente cerebrale, de la cele de joasă frecvență – delta, până la undele gamma, cu frecvența cea mai înaltă, ceea ce se exprimă, la adult, în flexibilitate sau neuroplasticitate cerebrală, în spirit critic și discernământ[1]. 

Așadar, în pântecele mamei lor și în primul an de viață, creierul uman funcționează predominant la cea mai joasă frecvență cerebrală, între 0,5 și 4 cicluri pe secundă (0,5-4 HZ), undele delta, specifice somnului profund. Între 2 și 6 ani, predomină undele theta (4-8 HZ), asociate cu starea de imaginație. Nu este de mirare că între aceste vârste copiii fabulează, mint, sunt capabili să își imagineze orice lucru, inclusiv zborul pe o mătură și să și-l facă prieten în aceasta pe însuși Harry Potter. 

O observație pe care o fac specialiștii în educația primară a copilului, din domeniul epigeneticii, îl constituie faptul că la adult, undele theta sunt asociate cu starea de hipnoză, în timpul căreia terapeutul are acces la mintea subiectului și chiar poate descărca informații din mintea subconștientă. În cazul copiilor, în starea theta, puternic sugestionabilă sau influențabilă și ușor programabilă, copiii întregistrează cantități uriașe de informații din mediul exterior sau emoțional, fără a avea capacitatea de a le evalua critic, de a le discerne și a le primi doar pe cele benefice. Acestea acționează ca adevărate „tipare” cognitive sau emoționale, după care copilul va reacționa mai târziu. Cu cât tiparele și convingerile dobândite sunt mai puternice și au fost folosite o perioadă mai îndelungată de timp, cu atât efortul de a le schimba sau înlocui cu altele noi, constructive, este mai dificil, iar în anumite cazuri, imposibil.

Un lucru pe care părinții trebuie să îl cunoască în mod obligatoriu este acela că, până la vârsta de 6-7 ani, creierul copilului lucrează sub nivelul conștiinței, el nefiind capabil să înțeleagă, rațional, adevărul sau injustețea faptelor și a cuvintelor celorlați. Ca și în cazul zborului pe mătură, el consideră că tot ceea ce spun părinții, în calitatea lor de modele absolute, este adevărat, astfel încât dacă vorbele frumoase, de apreciere, îi întăresc emoțional, insultele, criticile, cuvintele de desconsiderate și umilire sunt „descărcate” și considerate ca fiind adevărate, precum fișierele unui calculator. Și astfel, în inconștiența lor, părinții își condamnă copilul să se considere, încă de la această vârstă, rău, obraznic, urât, prost, trăind o viață în care se va simți mereu nevrednic. Calificativele primite de la cei mai importanți oameni din copilăria lui – părinții – îl vor urmări întreaga viață, având un efect mai puternic decât toate cuvintele bune ale educatorilor, profesorilor, terapeuților etc. 

Din acest motiv, este esențial ca, și în situația în care trebuie să corijeze anumite comportamente greșite ale copiilor, părinții să folosească un limbaj pozitiv, nu punitiv și negativ, și să demonstreze „dragoste necondiționată”, o formă înaltă a acesteia fiind aceea de nu renunța niciodată la educarea sau corectarea cu bunătate și blândețe a copiilor, indiferent de greșelile făcute și de îndărătnicia lor. În fond, greșelile lor sunt greșelile noastre, datorate lipsei de grijă în actul educării acestora. 

Dacă vorbele sau calificativele pozitive ori negative ale părinților se înscriu în sufletul copilului, ca în niște „casete goale”, precum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, același lucru se petrece și în privința comportamentului acestora, faptele și gesturile părinților întipărindu-se în mintea subconștientă a lui, cu deosebită ușurință. Datorită autorității lor, odată ce întreaga lui viață depinde de atitudinea părinților, și în lipsa capacității de judecată, tot ceea ce vede copilul la ei, copiază și imită întocmai. Mai târziu, dacă cineva „îi deschide ochii” asupra acestor comportamente greșite, privește cu neîncredere acest lucru, iar dacă mai și încearcă să le elimine, efortul este mare și îndelungat. Se știe că o persoană are, într-o singură zi, între 40.000-75.000 de gânduri. Or, ani de zile petrecuți într-o anumită mentalitate înseamnă milioane de clipe în care a gândit sau a acționat în acel mod, iar obișnuința, ca o a doua natură, uneori mai puternică decât cea dintâi, este greu de înfruntat și de corectat.

La această vârstă, ca de altfel în întreaga lor viață, copii trebuie să fie susținuți și încurajați cu vorbe frumoase, de apreciere, îmbrățișați și mângâiați, ceea ce se traduce în creșterea sentimentul de încredere în sine, în primul caz, iar în privința afecțiunii manifestate prin îmbrățișări, mângâieri și sărutări, a nivelului de oxitocină din organism – hormonul afecțiunii, al atașamentului și legăturilor puternice. 

Începând cu vârsta de șapte ani, copii devin mai puțin susceptibili la programarea hipnotică, întrucât creierului lor, aflat încă în dezvoltare, începe să funcționeze tot mai mult pe frecvența mai înaltă a undelor alpha (8-12 HZ), iar această frcvență este asociată stărilor de conștiință calmă[2]. Încetul cu încetul, dacă vorbele și comportamentele pozitive sunt însușite mai departe, atunci când este vorba de vorbe sau de gesturi dure, copilul își manifestă tot mai intens mirarea și, într-un final, neîncrederea și repulsia. Pentru a-i determina să accepte un comportament greșit, dacă înainte nu era nevoie de nici un act de convingere, ei preluând automat totul de la părinți, acum și pe măsura dezvoltării capacității lor de a evalua lucrurile, părinții trebuie să recurgă la constrângeri și amenințări, pentru a le impune voința lor.

În lumina acestor cercetări și constatări ale științei contemporane, ne este mult mai ușor să înțelegem intuiția, bazată pe observație, a înțelepciunii populare, care vorbea despre rolul esențial al celor „șapte ani de acasă”. Există chiar studii care arată că, până la vârsta de 3 ani, un copil dobândește aproximativ 70% din limbaj sau vocabular, chiar dacă, pe parcursul vieții nu va folosi decât o mică parte a acestuia. Până la vârsta de 5 ani, temperamentul lui este format în proporție de 80%, iar până la vârsta de 7 ani, caracterul său este dăltuit deja sau format în măsură de 90%. Ceea ce face școala, mai târziu, este să descopere și să dezvolte tiparele bune sau, dimpotrivă, să lupte, cu mai mult sau cu mai puțin succes, la înlăturarea tarelor, convingerilor greșite și a complexelor de inferioritate, într-un cuvânt a unui „stil mintal și emoțional” defectuos, dobândit în „cei șapte ani de acasă”. 

Merită făcută încă o observație: studiile asupra creierului, începând cu „deceniul creierului” - anii 90 ai secolului trecut, au dezvăluit multe din procesele și mecanismele cerebrale. Este cunoscută comparația creierului uman cu un iceberg, care se înalță deasupra apei doar 5%, restul fiind afundat în apă. La fel, nu doar copiii, ci și adulții folosesc în mod curent doar 7%-8% din potențialul real al creierului. Restul de peste 90% este lucrare subconștientă sau inconștientă, bazată pe aceste tipare cognitive, emoționale sau reactive, adânc sădite în mintea noastră, încă din perioada în care ne aflam în pântecele mamei noastre. 

Familiilor care încă își mai asumă jertfa aducerii pe lume a copiilor, părinților acestora și în mod deosebit mamelor, cu deosebită sfială și delicatețe, le putem adresa următoarea întrebare: tu ce fel de om vrei să descoperi, peste ani, în copilul de acum: în om moral, mulțumit de viața sa, de familia în care s-a născut și a crescut și care a sădit în sufletul lui valorile cele mai frumoase și înalte, după care să se conducă în această viață, în căutarea și aflarea fericirii și a mânturii sau, dimpotrivă, o persoană care se urăște pe sine și viața sa, temătoare și neîncrezătoare în nimic și în nimeni, speriată și izolată, marginalizată, pentru care nașterea ei a fost o greșeală, iar viața o povară. 

O educație potrivită, în universul valorilor morale și religioase, le va da părinților, mai tâziu, sentimentul și bucuria că toate eforturile lor s-au meritat, găsindu-și în copii împlinirea, ajutorul, mângâierea și mântuirea. Sau, dimpotrivă, precum spunea Cuviosul Porfirie, prin absența lor fizică sau emoțională, prin lipsa de cunoaștere sau de preocupare, prin indiferența arătată în actul educării copiilor, vor constata că nu au greșit doar în educația acestora, ci și-au ratat, ei înșiși, întreaga viață și și-au pierdut mântuirea.

Sau, citând titlul unui volum de specialitate: „Mami, Tati, mă auziți?”.