„Crede și nu cerceta”, o gogoriță științifico-teologică. Dumnezeu și știința

Opoziția între știință și credință nu poate exista. Dimpotrivă. Conlucrarea dintre ele este absolut necesară, pentru orice om onest. Bine ar fi ca știința să poată merge până la capăt pe drumul confirmării teoriilor, chiar și în domeniul credinței, atât cât poate.

Pentru început, să citim ce s-a întâmplat exact cu Apostolul Toma, chiar la o săptămână după Înviere. Pentru a nu încărca textul, prefer să vă ofer un link cu el. Mai remarcăm că aceeași invitație la încredințarea prin atingere este făcută și cu altă ocazie, altor ucenici.

Așadar, avem de-a face cu un act științific cu efect religios: Toma cel îndoielnic, văzând și pipăind, se încredințează că Hristos este viu, purtând pe Sine rănile Patimilor, ca dovezi ale trecerii prin moarte. Este același Hristos, Dumnezeu și Om, pe care Îl știa de dinainte de uciderea Sa, nu o arătare nălucitoare, nu o închipuire a celorlalți Apostoli. Scepticismul fusese învins prin cercetare științifică. Extraordinară lucrare a Științelor: sunt capabile să transforme necredința sau îndoiala în credință. Nu era însă ceva nou pentru Apostoli, care auziseră de la Hristos îndemnul valabil pentru întreaga omenire: „căutați și veți afla”. So, it's all about education!

Iar Sfântul Pavel, un strălucit academician al timpului său, polemiza des cu oamenii de știință sceptici, afirmând că întregul univers vorbește despre Creator: „Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui – adică veșnica Sa putere şi dumnezeirea – prin cugetare se văd din făpturi”.

Se naște o întrebare: dacă Științele sunt capabile de asemenea efecte religioase profunde, ce lipsește astăzi contestatarilor științifici ai credinței ca să nu devină credincioși? Lipsa de dovezi? Nu, deoarece sunt din destul. Faptul că ele nu există permanent sub ochii noștri, precum cele ale lumii materiale? Odată întâmplate, ele dispar doar dacă nu ne mai uităm la ele, exact ca și cele materiale. Esențial este deci ochiul cu care privești. Prin urmare, nu cred că există opoziție între Științe și Credință, ci diferă doar modul în care noi folosim Științele și interpretăm dovezile furnizate.

Da, Științele au incontestabilul rol de a furniza dovezi, acolo unde se poate, inclusiv în zona Credințelor. Ce sunt dovezile istorice, arheologice, psihologice sau din ale ramuri, care se referă la spiritualitate? Nimic altceva decât o componentă științifică a Teologiei, a vorbirii cu și despre divinitate. Ba, dacă ne-am uita cu atenție, am observa că există atâtea dovezi despre liderii religioși ai lumii, care determină pe mulți să creadă că ei au existat cu adevărat (a-i contesta pe toți n-ar avea iz științific). Cu toate acestea, imi pare că cel mai contestat și disputat rămâne Hristos. Aici, numărul ucenicilor lui Toma este, pe cât de remarcabil, pe atât de aprins. Dar este de înțeles: nimeni nu L-a egalat și n-a pătruns așa de adânc în ființa noastră ca Hristos.

Dar Științele au și ele limitele lor: există o zonă a „nevăzutului”, atât din macro-cosmos, cât și din micro-cosmos, inaccesibilă ochilor ageri Științelor. Explicația e simplă: Științele sunt produsul omului, limitat el însuși în capacitățile sale, chiar dacă are la dispoziție infinitul. Este ca setosul în fața oceanului. L-ar bea pe tot, dar nu va reuși. Din păcate, neînțelegând clar acest lucru, se poate întâmpla opusul: auto-umilirea omului, prin golirea de sens a existenței sale, în direcție cosmologică (că n-ar fi cea mai importantă făptură a Creației), antropologică (că n-ar fi zidire divină) și psihologică (că ar fi doar o mașinărie psihologică).

Ca o contrareacție, apare un domeniu interesant, care conexează Științele cu Credința: metafizica. Ea este, practic, poarta de intrare în lumea Credințelor religioase, pe care tot Sfântul Pavel o descrie: „credința e ființarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute”. Este o simetrie extraordinară deci: dacă știința poate furniza dovezi credinței, la rândul ei credința aduce dovezile ce lipsesc științei. Astfel, avem o completare armonioasă. Știința ne spune legile după care funcționăm, credința ne oferă motivul și scopul pentru care existăm.

Mai mult, Lumea „nevăzutului” poate fi uneori și un spațiu al irealului, al fantasmelor, Toma însuși căzându-i victimă și crezând că Apostolii au închipuiri. Aici Credința ajută și mai mult, deoarece ea ne poate ajuta la deosebirea Adevărului de minciuni. În acest fel ea se arată a fi exact opusul a ceea ce este acuzată că ar fi: opiul popoarelor. Nu e opiu, ci luminare interioară. Ea îndeamnă la lucrarea nădejdii și dragostei, nu la îndoctrinare prin „tragere pe nas” a unor învățături seci. Diferența dintre dogmă și dogmatism este ca deosebirea între medicament și drog. Primul te zidește, al doilea te doboară.

Chiar și în teologie există o preocupare pentru argumente raționale ale credinței religioase, pe care o putem numi demonstrație științifică a lui Dumnezeu. Astfel, avem elaborate argumente de ordin moral, istoric, cosmologic, cauzal, al mișcării, ontologic, fizico-teologic, etc. Dar și acestea sunt contestate, dovadă că și lumea științifică se aseamănă celei religioase, în ea existând curente, grupări, polemici, dispute. De altfel, nici lumea științifică, dar nici cea teologică, n-au fost scutite de teorii greșite (erezii), de-a lungul timpului.

Dar cred că cea mai mare denaturare științifică și teologică va rămâne această gogoriță pseudo-științifică, numită „crede și nu cerceta”. Nu m-ar fi preocupat subiectul, dar mă îngrijorează extinderea lui.

În finalul dialogului cu Toma, Hristos îi spune: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”. Biblia Anania are o nuanță: „fericiţi cei ce au crezut fără să fi văzut!”. De la nuanțare însă e mult până la denaturare. Nicăieri Biblia nu conține formularea „crede și nu cerceta”. Ea este doar concluzia eronată a celor lipsiți de cultură teologică, ca și multe alte astfel de concluzii pseodo-biblice. Chiar și existența denominațiunilor creștine este semnul diferențelor de interpretare, așa că de ce n-ar fi posibilă încă o grupare, cea a „acuzatorilor oarbei credințe”.

Dar Hristos, care este Educatorul prin excelență, n-are cum să propună o credință oarbă. Dimpotrivă. El vorbește chiar despre fericirea celor ce pot crede dincolo de argumentul științific și de bucuria întâlnirii „nevăzutului”, mergând pe drumul credinței. Este cu totul altceva decât orbire și opiu.

Dar spusa lui Hristos se aplică chiar și lumii științei. Ce fericire este mai mare pentru un om de știință, decât cea a găsirii „nevăzutului” dintr-o teorie științifică, inițial doar o credință într-o ipoteză de lucru. Este extraordinar cum credința în ipoteză îl determină pe cercetător să caute și să găsească. Poate tocmai de aceea, mulți dintre savanții lumii au fost și oameni credincioși, sigur, fiecare cât a putut sorbi din oceanul divinității.

Dacă analizăm și mai de aproape acest „crede și nu cerceta“, vom observa cât este de irațional. Chiar dublu irațional. În primul sens, dacă vrem să credem, suntem obligați să cercetăm, tocmai pentru a nu crede greșit. Deci lipsa de cercetare nu-și are locul. În sens invers, dacă mergem doar pe cercetare, ajungem la dovezi, cum e firesc. Numai că dovada este o certitudine, nu o credință. Dacă ai o certitudine, la ce mai folosește credința? Drumul științific de la concluzie la ipoteză este imposibil. Dar confuzia între ele naște acest nonsens monstruos a lui „crede și nu cerceta”.

În concluzie, opoziția între știință și credință nu poate exista. Dimpotrivă. Conlucrarea dintre ele este absolut necesară, pentru orice om onest. Bine ar fi ca știința să poată merge până la capăt pe drumul confirmării teoriilor, chiar și în domeniul credinței, atât cât poate. Deja psihologia dă semne îmbucurătoare, dar despre psihologie și teologie vom  discuta într-un viitor text.

Încheind metafizic, vă invit să reflectați la următorul aspect: Materia lumii nu este decât cristalizarea dragostei divine și un mijloc de exprimare a ei. De aceea, ar trebui să învățăm să  folosim cu iubire cele materiale din jurul nostru, în beneficiul tuturor. Astăzi însă ne poticnim destul de mult și nu reușim. Oare de ce?

Dar rezolvare există. Știința ne va arăta cum (modalitatea). Credința ne va grăi pentru ce (scopul).

Un lucru este cert: orice fenomen material are o primă cauză spirituală. Dar și efecte.

De la același autor

Ultimele din categorie