Scrisoarea unui copil pe care mama nu-l aude

„Semeni cu taică-tu, normal, de la mine n-ai luat nimic!”, „Ce-i cu nota asta? Alții cum pot lua 10? Nu ești în stare de nimic!” ‒ le aud și eu pe unele de la tine, câteodată, pe altele le aud prin parc, de la alte mămici. Am impresia uneori că sunt ca o jucărie stricată, pe care n-o mai vrei, sau că, dacă ai putea, m-ai schimba cu alt copil. Mă doare ceva în piept, acolo unde bate inima, îmi vine să plâng și mă străduiesc să fiu cuminte. Și niciodată nu-mi iese cum „trebuie” să-mi iasă.

De ziua ta, mămico, mă tot perpelesc ce să-ți dau... Îți desenez felicitare după modelul pe care ni l-a arătat doamna la școală, îți iau ghiocei sau o zambilă, din banii de buzunar pe care, de data asta, n-o să-i dau pe abțibilduri sau chipsuri. Te îmbrățișez, îți dau pupici mulți – știi că, de obicei, eu fug de pupicii tăi, că sunt deja mai mare... – și îmi spun rolul cât pot de bine la serbarea de 8 Martie. Aș vrea să-ți arăt cât de mult te iubesc, dar mă fâstâcesc în fața străinilor și reușesc doar să deschid brațele, măsurând cu centimetrul zânelor iubirea mea pentru tine.

Mămico, dacă tot e ziua ta, aș vrea să-ți spun că te iubesc pentru că dimineața vii să mă trezești înainte să-ți piepteni părul și-mi plac șuvițele tale zăpăcite și fața pe care încă n-ai dat cu fond de ten și ruj.

Te iubesc și pentru că faci cel mai bun mic dejun din lume și îmi cari ghiozdanul mega-greu până la poarta școlii, fiindcă știi că pe mine mă dor umerii încă mititei. Pentru că găsesc sandviș bun în pachețel și pentru că m-ai învățat să-l împart, dacă un coleg nu are nimic de mâncare.

Mă ajuți la teme, îmi pregătești hăinuțe curate, mergi cu mine la înot și la balet, mă duci la cursul de pictură și ieșim în parc sâmbăta... Fără tine și tati eu nu știu ce-aș face...

Uneori, însă, când nu iau nota cea mai mare, te văd cum te superi. Mi-aș dori să nu mă mai întrebi cât au luat colegii, nici să nu-mi spui că nu m-am străduit suficient. Eu am dat tot ce-am putut, în acel moment.

Când ieșim în parc, îmi pare rău că nu-mi dai voie să mă joc cu toți copiii, nu mă lași să pun mâna pe nimic, ca să nu mă murdăresc, mă cerți în fața străinilor și mă simt tare trist. Îmi vine să plâng, dar ca să nu se vadă, mă obrăznicesc și fac totul pe dos. Tu crezi că-ți fac în ciudă și îmi spui că semăn cu „neamul lui taică-miu”. Credeam că e bine că semăn cu tata, tu nu de asta îl iubești, pentru că este el, și nu altcineva? În plus, eu când mă murdăresc învăț câte ceva și mă bucur!

Când mă târăști după tine în fugă, să prindem tramvaiul și-mi spui să tac dacă te întreb încotro alergăm și de ce – pentru că eu nu văd rostul –, mi-ar plăcea să-mi explici lucrurile care fac parte din viața noastră. Ai încredere, sunt isteț și prind repede! Iar atunci când îmi vorbești despre lucrurile astea, eu învăț. Pentru mine, toate sunt lecții: bălțile în care sar și mersul la concerte de muzică clasică, deopotrivă. Învăț din toate.

Mami, știu că fac multe boacăne, scot „perle” de față cu invitații la cină – v-am auzit pe tine și tati vorbind așa prin casă și credeam că și eu am voie să spun cuvintele alea „rușinoase”... –, nu reușesc să-mi țin hainele ordonate în dulap, nu pot încă să-mi fac temele fără ajutor (dar nu pentru că mi-e lene, ci pentru că nimeni nu stă să-mi explice pas cu pas și mă simt rău că nu înțeleg).

Mie mi-e așa de dor de tine și de tati după fiecare zi lungă în care ne despărțim dimineața și ne revedem seara, târziu! Oricine ar veni să stea cu mine – bona sau mamaie sau vreo prietenă de-a ta – nu e... tu.

Te iubesc, mama, și nu te-aș schimba pentru nimic în lume! Doar o mică cerere aș avea... M-aș bucura mult să nu mai țipi la mine când vin să te întreb ceva și tu ești la laptop. M-aș bucura să-ți termini treaba la serviciu și acasă să fii doar mămica mea... Îmi place să stau pe lângă tine în bucătărie când gătești și nu înțeleg de ce mă alungi dincolo, spunând că „te încurc”.

Sau când mă strigi din altă cameră și eu nu te aud, aș vrea să nu mai vii să mă tragi de mânecă și să mă pedepsești. Pe stradă, când îți pun multe întrebări, aș vrea să-mi răspunzi. Nu înțeleg de ce îmi spui mereu „dar taci odată și stai locului!”. Știi câte chestii vreau să descopăr în fiecare zi?...

Am mai observat că vorbești mult tare la telefon, nu știu exact cu cine. Cu mine însă încerci să închei repede, să mă faci să înțeleg rapid ce am de făcut. Dar mie-mi place să-ți aud vocea, explicațiile, să-mi povestești una și alta, să te văd zâmbind. Ca să te văd zâmbind, aș face orice!...

„Să mă asculți, că dacă nu, praf te fac!...”

„Nu ți-e rușine să vorbești așa?”

„Dar tu nu mai taci odată?”

„Mă termini cu întrebările astea, o să plec și n-o să mă mai întorc niciodată, să văd, ce-o să faci fără mine?”

„Cine m-o fi pus să te fac?”

„Semeni cu taică-tu, normal, de la mine n-ai luat nimic!”

„Ce-i cu nota asta? Alții cum pot lua 10? Nu ești în stare de nimic!”

„O să te las aici, dacă nu te potolești, să văd cum mai ajungi acasă!...”

Le aud și eu pe unele de la tine, câteodată, pe altele le aud de la alte mămici, prin parc. Am impresia uneori că sunt ca o jucărie stricată, pe care n-o mai vrei, sau că, dacă ai putea, m-ai schimba cu alt copil. Mă doare ceva în piept, acolo unde bate inima, îmi vine să plâng și mă străduiesc să fiu cuminte. Și niciodată nu-mi iese cum „trebuie” să-mi iasă.

Mama, de ziua ta, mi-aș dori să fiu cadoul perfect pentru tine. Să mă primești exact așa cum sunt. Să nu vrei să mă schimbi, ci doar să mă crești și să fii fericită că fac parte din viața ta. Eu sunt cel mai fericit copil pentru că pot să te strig Mama!

De la același autor

Ultimele din categorie