A fi creştin înseamnă a învăţa să mori

Creştinismul nu este un stil de viaţă, ci o continuă pregătire pentru moarte. Evanghelia nu este un „ghid de bune practici” pentru cei care vor să trăiască mai bine, să-şi facă viaţa mai confortabilă. Dimpotrivă, învăţătura cuprinsă în Evanghelii este scandaloasă şi deloc în logica acestei lumi. Când un monah se retrage în pustie, nu o face cu gândul că va avea mai multă linişte, aer curat, o dietă mai echilibrată şi, în genere, un stil de viaţă mai sănătos. Nu! El se retrage ca să moară. Sigur, să moară patimilor sale, să moară de dragul lui Dumnezeu, să moară pentru a putea cuprinde în inima lui rugătoare întreaga omenire... Dar moartea, nu viaţa îl mână pe el în singurătate.

E o decizie radicală aceasta, a sihastrului, e calea cea mai abruptă către Împărăţie. Dar şi creştinul din lume e chemat tot la a muri. O spune chiar Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 24-25). Iar Sfântul Pavel accentuează natura paradoxală a relaţiei dintre viaţă şi moarte, în concepţia creştină: „Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8, 13). Dar cum se poate muri şi ce fel de viaţă însoţeşte această moarte la care este chemat orice ucenic al Domnului?

Pentru a fi convins că este nevoie mai întâi să mor, că nu pot trăi cu Hristos doar „adaptându-mi” viaţa sau „îmbunătăţindu-o”, e suficient să constat că, oricât m-aş strădui, nu reuşesc să trăiesc la nivelul exigenţelor evanghelice, la înălţimea dumnezeieştilor porunci:  „a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Romani 7, 18-24). Răspunsul la întrebare este lesne de anticipat: „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 7, 25).

Aşadar, nu avem de ales între a ne trăi viaţa (mai ales în sensul în care unele spoturi TV ne îndeamnă) şi a muri lumii, ci avem de ales între două morţi. Prima dintre ele este aceea pe care o gustăm în chip natural, când ne lăsăm biruiţi de cele ale lumii, de poftele şi de mândria noastră. Despre ea avertizează Mântuitorul, când le zice iudeilor: „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. V-am spus deci vouă că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8, 23-24).

Cea de a doua moarte nu vine în chip natural, precum prima, ci este o alegere, aş spune, eroică. Ea debutează chiar în momentul în care omul se naşte din nou, „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5). „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 3-4). Iar cum anume „să umblăm”, ne arată acelaşi apostol al neamurilor, învăţându-ne că răstignirea devine pentru cel ce-şi asumă condiţia de creştin un fapt cotidian: prin Crucea Domnului, „lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14). Am un gând de slavă deşartă sau de judecată la adresa cuiva? Îmi răstignesc mintea, strigând la Dumnezeu, chemând Numele Său, până pleacă aceste gânduri. Îmi vine să dau o replică acidă cuiva care mă nedreptăţeşte sau mă jigneşte? Îmi răstignesc această pornire şi renunţ la a-mi căuta dreptatea, cerând smerenie de la Dumnezeu. Mi se face poftă de carne în zi de post? Îmi răstignesc pofta de dragul Domnului (de unde şi vorba populară: „mai pune-ţi pofta-n cui!”)... Şi în toate mă răstignesc, căutând necontenit nu pe ale mele, ci pe cele ale lui Dumnezeu. Făcând aşa, adică „luându-mi crucea” (Cf. Matei 16, 24), ajung la constatarea că „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2, 20).

„Nebunie – va striga omul contemporan –, un astfel de lucru este imposibil, echivalează cu o anulare a omului, cu o înstrăinare de el însuşi. Doar un bolnav psihic îşi asumă altă identitate decât cea proprie!” Că lucrul acesta nu numai că este posibil, dar se şi întâmplă în mod curent cu cei din lume, reiese limpede din câteva exemple, precum: o femeie absorbită de telenovela la care suferă sau se bucură funcţie de scenele de pe ecran, un copil cufundat în jocul de pe calculator, un intelectual adâncit într-o carte, călătorind prin universul ideilor unui autor, un utilizator de Facebook care-şi asumă o falsă identitate sau, ca să fim în ton cu finalul acesta de Campionat European, spectatorii din tribune, care „trăiesc” cu intensitate fiecare fază creată de fotbaliştii de pe teren. Sunt nenumărate situaţiile în care, de-a lungul unei zile, omul este tentat să trăiască o altă viaţă decât cea proprie. Încât, problema nu este dacă să renunţăm sau nu la noi înşine, ci pentru cine sau pentru ce vom face acest lucru ineluctabil? Cu siguranţă, câştigat nu poate fi decât cel care renunţă la sine de dragul lui Dumnezeu. Dacă tot ajung să trăiesc viaţa altcuiva sau să mă risipesc în cele din afara mea, măcar să aleg ceva la modul absolut, viaţa dumnezeiască.

Această renunţare la viaţa proprie, adică moartea de dragul lui Hristos, ne aduce şi adevărata viaţă – cea veşnică, şi adevărata noastră identitate – cea de persoană în relaţie de iubire cu Persoanele Preasfintei Treimi. Numai aşa ajung să aflu cine sunt sau, mai exact, cine sunt chemat să devin. Sau, ca să folosesc o expresie dragă iubitorilor literaturii de „dezvoltare personală”, doar aşa pot ajunge să-mi „valorific întreg potenţialul”. Nu e uşor deloc, de aceea ne şi avertizează Părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul: „a trăi creştineşte nu e cu putinţă, creştineşte este cu putinţă numai a muri”. Chiar şi aşa, e infinit mai multă viaţă în fiecare clipă în care mor pentru Hristos, decât în momentele în care mi se pare că „îmi trăiesc viaţa”. 

De la același autor

Ultimele din categorie