Grigorie Vieru: „Mângâierea noastră în Basarabia este credința în Dumnezeu”

Prin tot ce a scris și a gândit, Grigore Vieru s-a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o plasticitate uluitoare, în peisajul poeziei românești. Stihurile sale au împodobit, într-un registru ales al limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate. Nimic nu este țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru. Chiar și atunci când a ridicat glasul împotriva dușmanilor românismului, scriitorul a mustrat cu demnitate și atitudine creștinească.

De la reinaugurare, Casa Culturii „Ion Creangă” din Târgu Neamț, condusă cu mult profesionalism de doamna Margareta Mihăilescu, cunoaște un veritabil maraton de evenimente spirituale și cultural-artistice, adeverind astfel spusele unui mare gânditor, A. Rademacher: „die Seele Kultur ist die Kulturder Seele“ (sufletul culturii este cultura sufletului).

În spiritul acestui ideal înălțător, în ziua de 12 februarie a.c., cârmuitorul locașului de cultură a organizat un emoționant eveniment închinat poetului de dincolo de Prut, din România înstrăinată, Grigorie Vieru, la comemorarea a 80 de ani de la naștere. Grupul pensionarilor din oraș a ținut să ofere participanţilor un program special, dedicat celui numit și „Eminescu al Basarabiei”, alăturat cu o frățească dragoste de nepieritorul Luceafăr al poeziei românești. Momentul a debutat cu o slujbă de pomenire la care diriguitorul evenimentului m-a invitat să particip. Totul era învăluit în pace și lumină. Colacii, alăturaţi celorlalte ofrande frumos rânduite de neîntrecutele gospodine, îmi aminteau de o mărturisire tulburătoare a poetului basarabean. În urmă cu vreo 7-8 ani, am avut bucuria să-l întâlnesc personal pe Grigore Vieru la „Serile de poezie” de la Vânători-Neamț. Îi citisem multe din versuri, pe unele le-am fredonat în tinerețile mele, odată cu marii rapsozi ai pământului românesc înstrăinat, Doina și Ion Aldea Teodorovici. I-am strâns mâna emoționat, conștient că am în față un om înzestrat de Dumnezeu cu belșug de har. Într-o clipă de tihnă, maestrul Vieru a povestit o întâmplare cu totul zguduitoare, pe care am mai relatat-o. Cu riscul de a mă repeta, o aștern din nou aici, căci merită să ne-o întipărim bine în minte. Povestea maestrul că în satul prunciei lui, Pererâta, din fostul județ Hotin, despărțit de Miorcanii lui Pilat de o graniță nedreaptă, dar și de apele cele înlăcrimate ale bătrânului Prut, părinții lui Pavel și Eudochia, ca și restul sătenilor, se mâhneau foarte că biserica le-a fost închisă de bolșevici, iar preotul arestat. Venise sărbătoarea Paștilor și nu aveau unde sfinți coșul cu bucatele tradiționale. S-au sfătuit să facă priveghere de toată noaptea, fiecare la casa lui, iar la revărsatul zorilor, când vor auzi clopotele de la biserica de dincolo de graniță, semn că preotul și frații români ies din sfântul locaș în procesiune pentru sfințirea ofrandelor pascale, să meargă cu toții la marginea satului, către Prut, purtând coșurile cu merinde, și să cânte „Hristos a înviat!”. Aveau nestrămutată credință că Duhul Sfânt poate trece peste graniță ca să le sfințească și lor cozonacul, pasca și ouăle roșii, că harul dumnezeiesc nu se lasă îngrădit de o sârmă ghimpată. Am cugetat mult la cele spuse de poetul ce reprezintă Basarabia tăinuită într-un nume. Cu cât dor acei oameni năzuiau ca Dumnezeu să rămână prezent în viața și sufletele lor, iar noi astăzi, cu o crasă indiferență, asistăm la scoaterea Domnului din școli, din viața copiilor, la devorarea societăţii româneşti de către flagelul necruțător numit secularizare, care îl elimină pe Dumnezeu din viața și preocupările noastre.

Așadar, pe 14 februarie Grigorie Vieru ar fi împlinit 80 de ani. Însă, în urma unui stupid accident, acum șase ani, (unii spun că dușmanii poetului n-ar fi fost străini de tragica întâmplare), pe 18 ianuarie, inima marelui român a încetat să mai bată. Nu-mi propun aici să încropesc o biografie a literatorului. Există multe scrieri în acest sens. Doresc doar a evidenția că poetul Grigorie Vieru, deși a trăit în România înstrăinată, prin lupta sa pentru unitatea neamului, aparţine tuturor românilor. Chiar plecat să stihuiască în ceruri, el rămâne prezent printre noi prin opera sa impresionată, orânduită în paginile a peste zece volume. Din păcate, nu mulți dintre noi mai avem timp să deschidem vreo carte de poezii. Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: „Nu ne țin de foame versurile, nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci”. Nu zic, au o oarecare dreptate! Dar parcă fără dragostea pentru tot ce-i frumos și curat, scris cu nețărmurită afecțiune față de spița din care ne-am luat plămada, devenim și mai săraci, mai înfometați, mai datori.

Aruncând o succintă privire pe creația sa lirică, cu adevărat realizezi că poetul Vieru a plâns amarul și lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vicisitudinile istoriei și orgoliile cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din mintea și viața poporului român; a năzuit după tot ce este sfânt și curat, plămădit de geniul neamului ce l-a odrăslit. Te impresionează să observi în creațiile sale că ochii lui Dumnezeu veghează permanent viața – opera mâinilor Sale. Cineva l-a întrebat odată: „De unde veniți domnule Grigorie Vieru?”. A răspuns poetul: „Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu”. Pe toate le vedea raportate la Cerescul Părinte și la veșnicie. Viața însăși o considera împlinită dacă îl ai ca prieten pe Dumnezeu.

Voiesc a mai aminti un lucru emoționant din zbuciumata-i existență: cu ceva timp înainte de ineluctabilul an 2009, poetul a comandat o piatră funerară pentru mormântul mamei, înhumată acolo, în „Betleemului” prunciei sale, Pererâta. Dorind să fie martor la eveniment a declarat atunci că lângă neuitata sa maică ar vrea să se odihnească și el, întru așteptarea Veșniciei. De aceea meseriașii au pregătit o a doua piatră tombală. Martorii au rămas surprinși de inscripțiile pe care le-a rânduit spre dăltuire în stâncă. Pe cripta Eudochiei, cea care i-a împrumutat sânge din sângele ei, a scris: „pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil“. Pe epitaful său s-au inscripționat următoarele cuvinte: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi“. Cei prezenți l-au rugat să le tălmăcească zicerea, căci pentru ei, dar și pentru noi, neexplicată, ar fi rămas o taină. Poetul, cu liniștea-i necurmată, a rostit: „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!“

Prin tot ce a scris și a gândit, Grigore Vieru s-a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o plasticitate uluitoare, în peisajul poeziei românești. Stihurile sale au împodobit, într-un registru ales al limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate. Nimic nu este țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru. Chiar și atunci când a ridicat glasul împotriva dușmanilor românismului, scriitorul a mustrat cu demnitate și atitudine creștinească. M-am convins încă o dată de aceste adevăruri, săptămâna trecută, când marea artistă a cântului popular din dulcea Bucovină, doamna Sofia Vicoveanca mi-a trimis spre audiție mai multe poezii din creația poetului basarabean în interpretarea dumisale. Nădăjduiesc ca în curând minunatele rime aduse la viață de graiul său inconfundabil să le vom putea găsi imprimate pe un CD.

Întrebat de un ziarist ce I-ar cere lui Dumnezeu, scriitorul a rostit, parafrazând vorbele episcopului Dionisie Romano: „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei!”. La ce păcate se referea oare stihuitorul? Cu siguranță la cel al împuținării dragostei față de Dumnezeu, neam și limbă. Poetul simțea că atunci când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul, la fel, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără dragostea de tot ce-i curat și românesc, amintirile sfinte se șterg, tradițiile multiseculare se uită, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

În încheiere, vă propun să ne împărtășim, măcar pentru câteva clipe, din dulceața versului său plin de doruri și suferințe:

 

Reaprindeți candela

Reaprindeţi candela-n căscioară,

Lângă busuiocul cel mereu --

Degerat la mâini şi la picioare,

Se întoarce acasă Dumnezeu.

 

Doamne, Cel din slăvile creştine,

Ce păcate oare-ai săvârşit,

Că Te-au dus acolo şi pe Tine

În Siberii fără de sfârşit?

 

Toate le ierţi, Doamne de sus,

Cu blândeţe măreaţă,

Chiar şi pe cei care Te-au dus

În Siberii de gheaţă...

 

Frigul ninge şi pustiul plouă,

Degerată-mi este inima.

Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă

Fără sfatul şi lumina Ta.

 

Doamne, intră şi-n a mea chilie

Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi,

Să ne încălzim cu bucurie

Unul lângă altul, ca doi fraţi.

De la același autor

Ultimele din categorie