„Un om care n-a simțit niciodată că este exilat de Dumnezeu și de adevărata viață, niciodată nu va înțelege ce este creștinismul. Și cel care se simte perfect „acasă” în această lume și în viața ei, care niciodată n-a fost rănit de nostalgia dorinței după o altă Realitate, niciodată nu va înțelege ce este pocăința.” (Pr. Alexander Schmemann – „Postul Mare. Pași spre Înviere”)

Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor! Acesta este strigătul ascuns în toate cuvintele învățăturii lui Hristos, aceasta este inima Evangheliei și rostul tuturor cuvintelor și faptelor Sale. Prin tot ce ne spune, Domnul se nevoiește să pună inima Evangheliei în inimile oamenilor. De ce? Ce vrea să ne ofere atunci când vorbește despre Împărăția Cerurilor, ce dar e împachetat în acestă sintagmă misterioasă care nouă nu ne spune nimic? Înainte de rosti pilda fiului risipitor, Domnul Iisus vorbește despre bucuria care se face în Împărăția lui Dumnezeu când un păcătos se pocăiește.

Pentru că ce-i lipsește omului de se pocăiește? Azi, mai mult ca oricând? Rata sinuciderilor și depresiilor o strigă: Bucuria! Bucuria de a trăi! I-au mâncat-o plăcerile, așa cum pofta fiului risipitor a făcut cu averea tatălui! Căci trăim într-o lume care oferă un munte de plăceri la toate prețurile! Există o democrație a plăcerii, un acces nelimitat la ea oferit de internet, căci până și cerșetorii au smartphone-uri și abonament! Ca și kilu’ de parizer de 5 lei și berea de 1 leu, plăcerile rețelei sunt cu totul artificiale. Dar ce contează! Deși te distrug mai repede, tot plăceri sunt! Căci omul e o ființă flămândă de fericire, un animal însetat de bucuria de a fi, așa cum este, de fapt, întreaga Zidire!

Dar bucuria de a fi a Zidirii, cea dintru început, cea firească ei, nu e alta decât cea a Ziditorului care, privind-o la sfârșitul lucurului Său cu mulțumire, i-a împărtășit astfel și ultimul dar: bucuria Lui, ca sărbătoare nesfârșită de a fi! „Intră în bucuria Stăpânului tău!” Așa i-a șoptit la Facere omului și așa-i strigă azi de pe Cruce, iubirea care l-a făcut. Dar omul a greșit calea spre această bucurie. S-a lăsat consiliat de șarpe, a primit oferta acestuia, pentru că abonamentul de internet pe care i-l îmbia acesta oferea o viteză mai mare de transformare a omului în dumnezeu. Îndumnezeirea se face privind la Dumnezeu și devenind asemenea. Numai că pe rețeaua șarpelui s-a trezit contemplându-l, prefăcut în înger de lumină din pixeli, la viteză maximă, pe satana și devenind, la fel de accelerat, asemenea acestuia: un abis de nefericire care se preface în ură și dispreț de a fi...

Omul contemporan trăiește sufletește într-o cocină metafizică. Indiferent ce loc ocupă în societate, el e fundamental angajat de șarpe să se uite toată ziua la viața porcilor, adică a lumii căzute, la știrile și filmele privind viața sufletelor aduse la viziunea existențială a acestor patrupede. Ca în fața unei pungi de aurolac din care trage cu ochii. Diferența între ipostaza contemporană a Fiului Risipitor și cea de acum două milenii, este că cel de azi nu mai simte foamea. Moare sufletește de inaniție sub anestezia ecranului. Cu iluzia burții pline pentru că se uită la Master Chef. Iar ecranul oferă un Master Chef, un regal culinar cu muzică, dans și umor, pe orice temă. Mai ales, desigur, pe extremele reprezentate de intimitate și politică.

Când se trezește omul risipitor de azi din moartea lui sub anestezie, din euthanasia progresivă a sufletului numită azi „viață”? Poate când sunetul clopotelor răzbate prin căști și prin muzica filmului de pe Netflix care rulează pe ecranul mut al conștiinței adormite. Poate când, ridicându-se din fața televizorului, sufletul s-a ridicat o clipă și din fața lumii, și ceea ce e dincolo de ea l-a atins. Poate observația că bucuria unui creștin, față de a lui, este bio. Toate astea au legătură cu rostul Bisericii de a descoperi lumii Adevărul! 

Bă, fraților, strigă inima creștinului, postul și rugăciunea vindecă de prostie, scot dracul tâmpirii sufletești atât de vizibilă în surâsurile politicoase ale cetățenilor de azi! Oamenii nu cunosc Împărăția din propriile lor suflete și asta e cea mai tragică formă de analfabetism de pe fața pământului! Te lasă repetent pe veșnicie! Nu vii la Biserică să te ascunzi de viață și de lume, ci să redescoperi în tine bucuria Ziditorului Tău, pe care a avut-o când te-a făcut, bucuria de a aduce om pe lume, bucurie pe care a pus-o să cânte îngerește cu inimile și chipurile mamelor! Căci numai atunci știm și cu inima cine suntem și care e rostul nostru! Și nu va fi o concluzie logică, ci o fericire fără sfârșit...

Pocăința nu-i decât întoarcerea Omului la viața și la lumea pentru care a fost creat! Căci viața pe care o trăiește acum și lumea în care se mișcă acum nu sunt originalul, ci xerox-uri! De aceea, dacă e treaz, lucid, nu le suportă, îi dau dureri și trebuie să se sedeze într-un fel sau altul, trebuie să consume un drog, ceva care să-i anuleze acuitatea percepției, să-l transporte mental în altă parte, preferabil într-o ficțiune care să-i bage conștiința într-un jacuzzi...

Adică, să-l mintă cât mai eficient! Căci conștiința omului contemporan nu mai stă între adevăr și minciună, ci între diversele oferte de minciuni produse de industria de aburit mințile oamenilor! Căci, omule de azi, spune-mi te rog, cu toată onestitatea de care mai ești capabil: Cât din viața ta e a ta, de fapt, și nu a telefonului din buzunar? Cât e a ta și nu a lumii eșuate în care te învârți, de cele mai multe ori abulic, cu un sentiment de gol lăuntric, de inutilitate și absurd, la limita vomei?

Deschide ușa bisericii, caută-L în ea pe Iisus și vorbind cu El, te vei regăsi... Poți să urli, să gemi, să plângi, El nu e interesat de politețuri... Doar de curajul oamenilor de a-și mărturisi nefericirea... Ca să le-o poată smulge din inimi, ca solzii de pe ochii orbilor, și să poată vedea pe chipul Lui, al lui Iisus, ca în strălucirea unei reclame iluminate brusc în bezna nopții din ei, bucuria pentru care au fost creați... Ca o altă viață și o altă lume. Acum și aici. Amin!